Instinctul matern este deosebit de dezvoltat chiar şi în lumea animalelor, iar aceste imagini o dovedesc din plin. O mamă urangutan îşi acceptă la sânul ei puiul, deşi acesta îi fusese răpit de lângă ea pentru un timp.
Personalul de la „School of Jungle Orangutan” din Nyaru Menteng a fost extrem de emoţionat în momentul în care mama şi fiica se reunesc şi se acceptă cu multă naturaleţe.
Imaginile surprinse într-un parc pentru animale aduc în prim plan o situaţie de viaţă din lumea necuvântătoarelor cu adevărat remarcabilă. Clarei, unei mame urangutan îi este readusă fiica după ce aceasta îi fusese răpită de un mascul dominant. Mama şi fiica ei, Clarita, trăiau o viaţă semi-independentă pe o insulă, iar acum cu toţii erau îngrijoraţi dacă mama urangutan îşi va respinge sau nu puiul.
Salvatorii Claritei o poată în braţe pe aceasta pană în apropierea mamei care se dovedeşte extrem de curioasă la vederea micuţei creaturi. „Mama poate respinge puiul atunci când acesta miroase diferit”, a explicat personalul parcului înainte de această reîntâlnire emoţionantă.
Totuşi, atunci când Clara ajunge să-şi atingă fiica, o face cu multă delicateţe şi emoţie. De îndată ce o primeşte în braţe, totul decurge normal. Clarita este alăptată la sân de mama ei, ceea ce îi convinge pe toţi cei prezenţi că de acum Clara şi Clarita nu se vor mai despărţi niciodată.
O întreagă echipă de veterinari au urmărit întreaga scenă şi au fost profund emoţionaţi de interacţiunea dintre mama urangutan şi fiica ei. Cele două au fost luate de Centrul de Salvare a Orangutanilor din Nyaru Menteng şi au primit tratament din partea medicilor veterinari. Acum viaţa îşi poate urma cursul ei firesc.
AU ANIMALELE SENTIMENTE?
„Exista, la cele mai multe dintre celelalte animale, urme ale unor stari sufletesti care se deosebesc foarte limpede la oameni, caci blandetea si salbaticia, gingasia si asprimea, curajul si timiditatea, teama si indrazneala, impetuozitatea si firea rautacioasa, dar si o inteligenta care implica discernamant sunt, multe dintre ele, similitudini, la fel cum spuneam despre partile corpului.” Aristotel
Continuitatea regnului
In cea mai vestita opera zoologica a sa, Historia Animalium, Aristotel vorbea despre asemanarile dintre emotiile pe care le incearca si le exprima animalele si cele pe care le simt si le manifesta oamenii ca despre ceva firesc. Asta se intampla in urma 2.300 ani.
Apoi, intre om si restul regnului animal pare ca s-a deschis o prapastie. Multa vreme, ideologia crestina nu a admis faptul ca oamenii, fii ai Creatorului, inzestrati cu un suflet nemuritor, puteau fi asemanati animalelor, simple creaturi fara suflet, fara ratiune si fara sentimente. Totusi, interesul oamenilor fata de simtamintele animalelor nu s-a stins. Diversi autori, mai mult sau mai putin celebri, s-au aplecat asupra subiectului, si-au ascutit penele si au intrat in polemica, pentru a raspunde cu DA sau cu NU la intrebarea daca animalele au emotii si sentimente.
Nu putem vorbi despre trairile animalelor fara a pomeni numele lui Darwin. El a facut cadou lumii celebra teorie a selectiei naturale si a supravietuirii celui mai bine adaptat. Teorie revolutionara, contestata vehement la vremea ei, ca si astazi, aceasta are pe cat de multi adepti, pe atat de multi adversari. Potrivit lui Darwin, omul reprezinta un produs al evolutiei si nu o creatie divina. Chiar daca nu redam asta prin expresia excesiv de simplificatoare si de vulgara „Omul se trage din maimuta“, chiar daca nuantam si argumentam afirmatia, faptul ramane, totusi, socant pentru multi. Impactul acestei teorii a fost coplesitor.
Darwin era absolut convins ca exista o „continuitate“ intre speciile regnului animal in privinta capacitatilor emotionale, cu alte cuvinte ca exista o dezvoltare treptata a facultatilor mentale, de la speciile animale primitive, lipsite de inteligenta si emotii, pana la specia cea mai inteligenta si mai inalt emotionala – omul. Este vorba deci nu despre o prapastie, ci de un lung sir de trepte, ducand, ascendent, catre om. De la Darwin si pana astazi, oamenii (specialisti sau nu) sunt impartiti in doua tabere: cei care cred ca animalele au emotii si sentimente comparabile cu ale noastre si cei care refuza sa creada asa ceva.
Numerosi cercetatori considera ca animalele sunt capabile sa incerce emotii – si nu numai emotii primare, precum teama, ci si emotii mai complexe, de pilda dragostea sau mahnirea. Ei afirma ca intre creierul omului si creierul altor animale exista numeroase similitudini – structurale si fiziologice –, indeajuns de multe pentru a ne duce cu gandul la similitudini de ordin psihologic. De pilda, sediul principal al emotiilor este sistemul limbic, o zona a creierului care exista la toate mamiferele. Acest sistem este o componenta straveche a creierului nostru.
Ceea ce au in plus mamiferele mai evoluate este un neocortex foarte dezvoltat, fapt ce explica de ce exprimarea emotiilor in cazul lor este mai vizibila si mai accesibila intelegerii noastre. Cercetatori care au petrecut mult timp studiind elefantii vorbesc despre profunzimea emotionala a acestor animale, despre surprinzatoarea intelegere a fenomenului mortii si despre durerea pe care par sa o incerce la pierderea unui membru al grupului.
Emotiile sunt insotite de schimbari biochimice. Bucuria jocului e insotita de descarcari de dopamina la nivelul creierului – modificare constatata in cursul unor cercetari efectuate pe sobolani.
Teama are ca „asociat“ adrenalina, produsa de glandele suprarenale, care pune corpul in stare de alerta la amenintarea unui pericol. Astfel de substante sunt prezente si au aceleasi functii atat la om, cat si la alte mamifere. Asadar, asemanarile exista in suficienta masura pentru a ne da de gandit. Dar de ce pe unii nu ii intereseaza problema?
Un categoric refuz stiintific
Poate ca simt, cumva, ca daca ar trebui sa admita ca animalele au emotii, ar trebui sa le trateze altfel decat pana acum. Daca ne gandim la modul in care sunt tratate acestea in anumite laboratoare de cercetare sau in anumite crescatorii, nu e de mirare ca oamenii implicati in asemenea experiente prefera sa creada ca animalele nu au sentimente. Poate ca, datorita educatiei primite, nu pot crede ceva fara dovezi stiintifice.
La intrebarea „Au animalele sentimente, emotii?“, numerosi savanti raspund prudent: „Nu exista dovezi stiintifice solide ca ar fi asa“. Dovezi solide – adica acelea obtinute prin metode stiintifice standardizate: observatii repetabile in cadrul unor experimente controlate. La drept vorbind, abia de vreo trei decenii incoace stim ceva mai multe despre felul in care functioneaza propriul nostru creier, o data cu dezvoltarea tehnicilor de cercetare in neurobiologie si neuropsihologie si, mai ales, a metodelor de scanare a creierului, fapt ce a facut posibila observarea functionarii lui „in direct“. Va trebui sa mai asteptam (poate doar cativa ani, la actualul ritm al progresului stiintific si tehnologic) pana la dezvoltarea unor tehnici si echipamente care sa ne permita sa realizam pe scara larga experimente de scanare a creierului si la animale.
Disputa este, oricum, la ordinea zilei. Scepticii sustin ca, in cazul animalelor, nu se poate vorbi de emotii, ci doar de reactii hormonale la stimuli externi si acuza cealalta tabara de antropomorfism – un pacat foarte grav pentru un cercetator –, adica de tendinta de a atribui insusiri umane altor animale.
Daca acceptam ideea ca animalele au emotii, urmatoarea intrebare ar fi: sunt ele constiente de acestea? Steven Budiansky, autorul unei carti intitulate Daca un leu ar putea vorbi, crede ca animalele sunt constiente de emotiile lor, dar sunt mai mult sau mai putin limitate in exprimarea acestora. Sediul emotiilor este sistemul limbic, dar exprimarea lor depinde in mare masura de neocortex – partea cea mai noua, cea mai recent dezvoltata si deci cea mai evoluata a creierului. Cu cat legaturile dintre sistemul limbic si neocortex sunt mai complexe, cu atat fiinta este mai evoluata, deci mai capabila sa-si controleze si sa-si exprime emotiile mai nuantat si mai subtil.
Ca orice lucru insuficient cunoscut, preocuparea pentru emotiile animalelor este un drum plin de capcane. Daca oamenii de stiinta, in general, incearca sa se fereasca de speculatiile „antropomorfizante“, in schimb, simplii iubitori de animale au tendinta de a proiecta asupra acestora propriile trairi, de a le atribui ganduri si sentimente pe care animalele nu le au si de a astepta de la animale ceva ce acestea nu pot oferi.
