Lebedele din parcul din cartierul Titan, București, IOR, sunt foarte prietenoase cu vizitatorii lor. Majoritatea celor care se plimbă prin zonă se apropie de marginea lacului pentru a admira păsările superbe.
Lor le place să fie admirate și sunt chiar vorbărețe atunci când un om mai îndrăzneț se apropie, iar daca le oferi și o porție zdravănă de iarbă proaspăt culeasă, vor mânca chiar din mâna ta! Așa s-a întâmplat și în filmulețul acesta, în care lebedele se bucură de o cină pe cinste!
Mulți dintre oameni le și hrănesc, în mod greșit, cu pufuleți sau pâine. Hranitul ratelor de lac cu paine nu face bine nici pasarilor si nici surselor de apa. Actul aparent nevinovat de hranire a ratelor cu paine este daunator pentru pasarile de apa si pentru caile navigabile, avertizeaza cercetatorii britanici. Acestia ne indeamna sa folosim alternative ceva mai sustenabile. Painea neconsumata provoaca dezvoltarea necontrolata a algelor, favorizeaza inmultirea bacteriilor si atrage ca un magnet rozatoare, sobolani si diverse insecte.
Cantitati mari de paine si alte produse alimentare umane pot fi daunatoare pentru specii de pasari precum ratele. Alimentele neconsumate pot provoca, pe langa deteriorarea sanatatii pasarilor, modificari in continutul chimic si bacteriologic de apei, crescand riscul de boli aviare. Hranirea regulata in aceleasi locuri face ca ratele,gastele si lebedele sa se bazeze exclusiv pe oameni atunci cand vine vorba de hrana, sa-si piarda instinctele si duce, in plus, la o acumulare de fecale in apa, pe carari si poduri.
In afara faptului ca afecteaza calitatea apei, activistii spun ca persoanele care obisnuiesc sa vina cu franzela dupa ei pentru a o oferi cardului de rare aduc un prejudiciu involuntar starii de sanatate a pasarilor. Faptul ca au paine la dispozitie le schimba comportamentul ratelor. Acestea nu mai mananca meniul lor natural si echilibrat.
Painea alba nu are nici o valoare nutritiva reala. Desi pasarilor li se pare apetisanta, pericolul este ca ele se vor umfla cu paine în loc sa consume alimente care ar putea fi mai benefice. Exista riscul dezvoltarii unei boli numite angel wing care cauzeaza o deformare a aripile pasarilor din cauza lipsei de nutrienti din alimentatie.
ATENȚIE, lebedele sunt animale care mănâncă cam tot ce li se oferă, deci nu le dați de mâncare orice. Documentați-vă ce mănânca aceste animale acvatice să nu cumva să le omorâți din simpatie cum au făcut vizitatorii de la Zoo Timișoarea care au omorât mai mulți pui de lebădă hrănindu-i, din neștiință, cu pufuleți.
Puteți să dați de mâncare acestor animale acvatice: porumb, grau, floarea soarelui, mazăre, pâine, morcov sau sfeclă taiate bucăti, iarba.
Lebedele sunt printre cele mai mari păsări de apă care zboară, membrii unor specii ajungând şi la 15 kg (cele de la noi ating 10 kg), alcătuind un gen, Cygnus, puţin numeros (6-7 specii, specia Coscoroba coscoroba, din America de Sud, cea mai mică dintre lebede, semănând mai mult cu rațele, nu este considerată lebădă, cu adevărat); fac parte din aceeaşi familie, Anatidae, cu raţele şi gâştele.
Sunt păsări grațoiase, cu gâtul lung, corpul greoi, cu ciocul variind de la complet negru, la negru cu pete albe și roșii, și roșu cu pată albă, picioare mari, de culoare negru-închis. Alunecă ușor pe apă, când înoată, și zboară, bătând din aripi cu mișcări lente și cu gâtul întins. Zborul, la înălțimi mari, din timpul migrației, este în diagonală sau în forma literei ”V”.
Sunt răspândite în toate continentele (patru specii în emisfera nordică, una în Australia și Noua Zeelandă, iar una în America de Sud), în zonele cu climat temperat, cu excepţia Antarcticii, Africii, Asiei Tropicale, Americii Centrale și a nordului Americii de Sud. Cele din emisfera nordică sunt albe, cele din emisfera sudică, negre (în Australia) sau parţial negre (cu gâtul negru, în America de Sud).
Lebăda-de-vară/lebăda-mută și lebăda-cu-gâtul-negru (australiană) au un moț vizibil la bază superioară a ciocului. Lebăda neagră (Cygnus atratus) este complet neagră, cu excepția penelor zburătoare ale aripilor care sunt albe. Câteva specii sunt migratoare sau parţial migratoare (lebăda-de-vară este rezidentă în vestul Europei, dar este total migratoare în Europa de Est și Asia), iar cele mai cunoscute sunt rezidente (lebăda-neagră este doar nomadă pe arealul ei de existență).
Lebedele cuibăresc în bălți, iazuri, lacuri și de-a lungul râurilor cu ape liniștite. O mare parte dintre ele ajung la maturitate sexuală înaintea vârstei de doi ani, de regulă, pe parcursul iernii (dacă hrana este din abundență). Chiar dacă unele pot să cuibărească la vârsta de doi ani, cele mai multe încep să se reproducă abia între trei și șapte ani. Se crede că lebedele sunt monogame, formând perechi pe viață. Totuși, dacă unul dintre parteneri moare, supraviețuitorul își caută, în multe cazuri, altă pereche.
Durata de viață a lebedelor este între 20-30 de ani. La ajungerea pe teritoriul de cuibărit, perechea începe un ritual de curtare ce constă în aplecarea capului și statul față în față, tremurându-și aripile. Cuibăritul are loc în perioada aprilie-iulie (în emisfera nordică) și februarie-septembrie (în emisfera sudică), pe ape liniștite, curate, puțin adânci și cu multă hrană.
În mod obișnuit fiecare pereche cuibărește pe câte un corp de apă; locul pentru cuib, care trebuie să fie pe o ridicătură înconjurată de apă, este ales de femelă. La construcția/repararea cuibului, care începe la jumătatea lunii aprilie și durează circa 3 săptămâni, participă ambii parteneri.
Masculul transferă femelei vegetație acvatică, iarbă, rogoz, pe care această o stivuiește, apoi o presează, așezându-se pe ea pentru a lua forma corpului. Cuibul, ce are un diametru de pâna la 3,5 m, este, apoi, căptușit pe interior cu puf și pene, fiind izolat de uscat printr-un canal cu apă de 1-3,5 m.
Se pare că perechile se întorc la același loc de cuibărit, dacă a fost favorbil creșterii generației anterioare. De-a lungul perioadei de clocit (4-6 săptămâni) femela își părăsește cuibul pentru scurt timp, să se hrănească cu vegetația din preajmă, să se scalde și să-și rearanjeze penele, numai după ce își acoperă ouăle cu pene și puf. În acest interval masculul rămâne în vecinătatea cuibului ca să-i alunge pe prădători. Ambii parteneri își etalează victoria, după ce intrusul a fost alungat, executând aceleași mișcări ca la ritualul de curtare și scoțând sunete sonore asemenea celor de trompetă. Pot avea și a doua pontă, dacă prima generație de pui s-a pierdut.
Puii ies din ouă în iunie-iulie. Ei sunt acoperiți cu puf și, la 24 de ore de la ieșirea din găoace, părăsesc cuibul și peste încă o zi sunt capabili să înoate și să se scufunde pentru a scăpa de pericole. La ieșirea din ou au cam 200-300 de grame, la început, luând zilnic cam 20 la sută din greutatea lor.
Pe la două săptămâni, încep să se hrănească singuri cu crustacee și insecte acvatice (pentru aportul de proteine necesare creșterii), dar la vârsta de 4-6 luni trec la dieta bazată pe plante (frunze, tuberculi, și rădăcini de plante acvatice), așa cum se hrănesc, de fapt, adulții. Își preschimbă, treptat, puful cu pene, la început (4 săptămâni) se acoperă partea scapulară, lateralele și coada, apoi se completează penajul de pe gât și de pe spate (la 6 săptămâni). Creșterea completă a penajului juvenil, de culoare gri, se petrece pe la vârsta 9-10 săptămâni. Pe parcursul celei de-a doua ierni, după năpârlire, vor avea coloarea adulților. Când ajung la vârsta zborului au în jur de 7-9 kg.
Ambii părinți îi hrănesc și îi protejează, purtându-i, adesea, pe spate. Și după ce încep să zboare (cam la 6-8 luni) rămân aproape de părinți până la începutul perioadei de clocire din primăvara următoare. De la începutul lui septembrie, juvenilii se antrenează pentru zborul de migrare spre zonele de iernat care începe când apa îngheață, însoțindu-și părinții până la întoarcerea spre locurile de cuibărit când sunt gata de reproducere.
Hrana lebedelor adulte o constituie, în primul rând, plantele acvatice. Folosindu-se de picioarele lor membranate și puternice sapă în mâlul din apele puțin adânci, apoi își scufundă capul și gâtul pentru a scoate și a mânca rădăcini, muguri și tuberculi de plante subacvatice. Puii, dar și rațele și alte păsări acvatice, urmăresc lebedele adulte, știind că în urma lor vor găsi un festin copios format din insecte și, respectiv, resturi de plante acvatice gata scoase la suprafață. Gâtul lung le avantajează pentru că pot fora a la adâncimi mai mari (cca 1 m) decât alte păsări. În timpul înotului își procură hrana de la suprafața apei, ciugulind plantele de pe apă sau de pe margini. Pe pământ se hrănesc cu ierburi, semințe și cereale.
În relaţiile cu oamenii, lebedele sunt relativ protejate de simbolistica de ordin cultural ce le înconjoară imaginea încă din antichitate: Elena din Troia a fost produsul iubirii dintre Zeus şi o lebădă. Lebăda este azi pasărea naţională a Finlandei şi simbolul regalităţii daneze.
La noi cuibăresc trei specii de lebede: lebăda-de-vară (Cygnus olor), lebăda-de-iarnă (Cygnus cygnus) şi lebăda-mică/lebăda-de-tundră (Cygnus columbianus). Lebăda-neagră (Cygnus atratus) trăieşte doar în captivitate (în grădinile zoologice) sau semicaptivitate/autocaptivitate (în parcuri).
Lebăda-de-vară, lebăda-mută (Cygnus olor Gmelin) este printre cele mai cunoscute, deoarece poate fi văzută și în lacurile din parcuri, în grădinile zoologice sau la colecționarii de păsări, trăind astfel în regim de captivitate.
Această specie are o arie mare de răspândire și nu se apropie de pragul de vulnerabilitate, mai ales că în ultimii ani se constată o creștere a numărului de indivizi. Este nativă în zonele temperate ale Europei (printre care se află și România) până în cele din vestul Asiei. Programul Națiunilor Unite pentru Mediu plasează lebăda-de-vară în 70 de țări, cuibărind în 49 și fiind nomadă în 16. În interiorul spațiului ei nativ populația este estimată la 600.000-610.000 de indivizi dintre care 350.000 se află în spațiul ex-sovietic.
În România, conform datelor comunicate de Societatea Națională de Ornitologie, pe baza observațiilor făcute între anii 1990-2006 și comunicate în anul 2007, principalele locații sunt: Muntenia, unde, în bazinul Argeșului, au iernat între 570-720 de indivizi; Moldova, prin bazinul Siretului (Buhuși-Bacău-Tătărăști) trecând 800-1200 de indivizi; Valea Oltului (Vâlcea), unde au iernat 450-700 de indivizi; și, desigur, Delta Dunării (Constanța-Tulcea), unde au iernat între 12.000 și 100.000 de indivizi. Conform Global IUCN Red List Category (Lista Roşie – a speciilor vulnerabile, ameninţate, extincte – a Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii), în perioada 1996-2002, în țara noastră s-au înregistrat între 750-1.000 de perechi care au cuibărit.
Sunt ţări europene care au decretat lebăda-de-vară ca pasăreprotejată (ex. Franţa sau România). Vârsta record a unei lebede-de-vară este de 26 de ani şi 9 luni.
Populațiile native sunt migratoare, mai ales când iernile sunt foarte grele, deși cele europene și cele re/introduse sunt sedentare, migrează local sau sunt nomade. Așa cum reiese din datele din raportul menționat mai sus, unele lebede rămân în țara noastră și pentru iernat, altele migrează spre sud, în Africa de Nord, spre Orientul Apropiat și către nord-vestul Indiei și al peninsulei Coreea.
Lebăda-de-vară este una dintre cele mai mari păsări zburătoare, având lungimea corpului de 125-170 cm, o deschidere a aripilor de 200-240 cm și înălțimea de 1,2 m, iar greutatea este cuprinsă între 15-30 de kilograme. La aceste caracteristici fizice se adaugă, în primul rând, penajul care este alb, cu excepția penelor capului și ale gâtului ce pot fi pătate cu cenușiu sau sunt de culoare roșiatică din cauza nămolului și, respectiv, a oxizilor de fier din apa în care se scufundă.
Sub pene se află un strat de puf gros care protejează pasărea de frig. Ca toate păsările de apă, și lebedele își petrec o bună parte din timp, curățându-și și aranjându-și penele, folosindu-se de cioc pentru a le unge cu grăsimea din glanda de la baza cozii, ca să nu se ude. Ciocul de culoare portocaliu-roșcat are vârful și baza negre. În partea de sus a ciocului are un moț pronunțat. Între mascul și femelă nu sunt diferențe sesizabile, poate doar de mărime. La mascul, în perioada de reproducere moțul se umflă, fiind evident mai mare decât la femelă. Juvenilii au pene gri sau albe. Culoarea lor la ieșiera din găoace este o trăsătură genetică și nu poate fi pusă în legătură cu genul.
Puii care sunt gri devin treptat maro, în prima lor iarnă, apoi, albi, înainte de a de se îmbrăca cu pene de adult; cei care sunt albi rămân albi. Puii albi au gena leucistică. În primul an de viață ciocul este gri-negru, mat, în loc de portocaliu. Lebăda-de-vară poate fi întâlnită în zonele umede, joase/de câmpie, cu apă puțin adâncă: lacuri, iazuri, mlaștini, lagune și râuri liniștite, pe lacuri ornamentale, canale, bazine, șanțuri, dar și păscând prin iarbă sau prin lanurile de cereale. Stolurile de adulți care năpârlesc și ale juvenililor care nu sunt în perioada de reproducere pot să stea în locuri cu apă sălcie sau sărată, precum estuare, locuri adăpostite de coastă și golfuri. Specia cuibărește în timpul primăverii, în funcție de aria unde își are habitatul, în perechi izolate pe suprafețe bine protejate.
După reproducere, adulții formează, în iulie-august, concentrări mari de peste o mie de păsări pe apele preferate, pentru a-și petrece perioada de năpârlire, fără zbor, care durează 6-8 săptămâni. Pe timpul iernii, deși specia nu este foarte sociabilă, totuși se poate aduna în grupuri ce pot depăși câteva mii de indivizi. La aceste comunități se adaugă și păsările care nu cuibăresc și migrează din nord.
Poate fi ușor identificată datorită taliei ei mari și a ciocului portocaliu-roșcat. Are, de asemenea, coada mai lungă decât alte specii. Se diferențiază de lebăda-de-iarnă (Cygnus cygnus) care are ciocul galben cu negru, nu are gâtul arcuit și moțul caracteristic deasupra ciocului și este mai lungă și mai grea.Se deosebește de alte specii nord-americane prin moțul de deasupra ciocului.
În principal, hrana constă din plante acvatice, dar și din cereale (grâu), ierburi, legume mărunțite (morcovi, cartofi), în special, în perioada de iarnă. Mănâncă, de asemenea, insecte, pește și broaște mici. Lebăda-de-vară este mai puțin vocală decât alte surate din aceeași familie, de unde celălalt nume al ei, lebăda-mută. Sunetul cel mai cunoscut este al bătăilor trepidante ale aripilor, în timpul zborului, care se poate auzi de la 2 km. O deviere genetică, pigmentară la nivelul cromozomilor sexuali (melanism), a dus la apriția în interiorul speciei a unor exemplare de culoare alb-pur, și cu picioarele rozii-gri, care sunt numite ”lebede-poloneze” (Cygnus immutabilis), deoarece au fost aduse în Anglia, pe la 1800, din Polonia. Această lebădă este doar o versiune a lebedei-albe-de-vară, și nu este o nouă specie. Când o femelă moșteșnește doar un singur cromozom deficient de melanină, va deveni ”lebădă- poloneză”, în timp ce masculii, frații ei, sunt ”normali”. O pereche formată dintr-o femelă cu melanism și un mascul ”normal” va vea atât pui ”polonezi”, cât și pui ”normali”.
