Radio Simplu

Soția lui Virgil avea cancer și a angajat o femeie să aibă grijă de ea. Nu a trecut mult timp și au devenit AMANȚI. Ea a rămas gravidă, a plecat din oraș, dar ce-a urmat după moartea nevestei e de nedescris. Viața amantei s-a schimbat într-o secundă! Nu, nu a rămas cu Virgil, mai ceva de atât: ce s-a ales de copil:

Povestea mea este una tristă, dar nu se sfârșește la fel de trist. Nu sunt mândră de ce am făcut, mi-e jenă că am înșelat încrederea unei femei aflate pe patul de moarte, dar numai cine a fost într-o situație similară mă poate înțelege. Din păcate, soțul ei n-a mai ajuns să fie al meu, din fericire, mi-a lăsat ceva de preț…

Locuiam în același bloc, eu la prima scară, ei la scara a doua. Să facem totuși prezentările, e un detaliu prețios în mărturisirea mea. Acești ei sunt un cuplu, domnul Virgil și doamna Cristina. Căsătoriți, fără nici-un copil, dar cu un necaz mare în casă. Doamna Cristina făcuse cancer, starea ei era din ce în ce mai rea și tocmai din acest motiv au căutat să se mute. Pentru că se deplasa din ce în ce mai greu, au căutat un apartament situat la parter. și l-au găsit pe cel de la scara a doua, de care v-am zis deja. Numai că domnul Virgil nu se putea descurca singur cu o femeie bolnavă. și-atunci am apărut eu în viața lor…

— Nu îți va fi deloc ușor, trebuie să știi exact ce te așteaptă…

— Meseria pe care o am m-a călit destul de bine, domnul Virgil!
— Și ce anume ai făcut?

— Am lucrat într-un azil de bătrâni… i-am răspuns, cu oarecare reținere, viitorului meu „angajator”.

Spun cu „oarecare reținere”, pentru că știam ce urma să mă întrebe…

— Și de ce nu mai lucrezi acolo? a continuat el, după cum intuisem.

— Eram nevoită să fac naveta… Pierdeam mult timp pe drum, prin urmare am plecat… i-am răspuns eu, de data asta, mult mai hotărâtă.

Era de la sine înțeles că îmi convenea de minune noul meu job. învățată fiind să îngrijesc oameni bolnavi, s-o hrănesc, s-o schimb și să mai schimb o vorbă, două cu „pacienta” mea nu era deloc pentru mine un serviciu complicat. Iar faptul că locul de muncă era la scara vecină nu însemna decât un lucru: soarele apăruse, în sfârșit, și pe strada mea… Oare chiar așa avea să fie?

Așteptați numai, veți fi uimiți de ce urmează să vă povestesc…

După trei luni, am avut prima discuție serioasă cu domnul Virgil. De fapt, a doua, dacă e s-o iau în calcul și pe cea din ziua în care am aflat de problema lor, iar eu am sunat la ușa noilor vecini ca să îmi ofer serviciile, evident, contra cost.

— Ioana, cum ți se pare timpul petrecut până acum la noi?

— „Timpul petrecut”, domnul Virgil?

— Da…

— Este o formulare puțin ciudată pentru contextul la care ne referim… Aș putea să vă spun despre cum e s-o îngrijesc pe doamna Cristina…

— Nu, nu la asta mă refeream. îmi imaginez că nu este deloc ușor să stai 8 ore pe zi cu un om bolnav. Mă refeream la altceva. Ești mulțumită cu banii, de exemplu?

— Domnule… am dat eu să spun.

— Spune-mi Virgil! E mai simplu pentru amândoi… m-a întrerupt el.

— Dar, dar…

— Uită diferența de vârstă! Sunt doar 15 ani între noi doi, nu?

— Da, cam atât…

— E bine, ce să spun, dacă aveam vreo problemă, o comunicam, i-am răspuns lui Virgil.

Mi se părea foarte stranie curiozitatea lui. La niciun alt loc de muncă nu mai fusesem întrebată așa ceva. Dimpotrivă. Mi se dădeau mereu sarcini și nu-i păsa nimănui de mine. și iată că, pentru prima dată în viața mea, cineva se interesa de mine, de viața mea, de mulțumirile sufletești. Virgil se afla acasă la mine, în prezența soției lui nu discutam niciodată așa ceva. încercam, pe cât posibil, să o ferim de probleme. Faptul că viața ei era atât de fragilă îi era de ajuns. Virgil mi-a mărturisit că și el este mulțumit de serviciile mele și că îi sunt de mare ajutor. Neavând copii, nu avusese la cine să apeleze. Ca să nu mai spunem că servi-ciul pe care îl avea îl ținea uneori și 10 ore departe de casă.

— Dar ție cum îți e? am îndrăznit eu să-l întreb pe el.

Ați văzut vreodată un bărbat plângând? Nu mi-a venit să cred că la 50 de ani se poate plânge la fel de ușor ca la 10 ani! și vorbim de un bărbat! Parcă l-am picurat cu ceara. A izbucnit în plâns și a început să-și descarce sufletul. Nu, evident că nu era mulțumit, evident că nu accepta ușor situația în care se afla.

— Ioana, ăsta e ultimul rău care mi se întâmplă!

— Nuînțeleg…

— Am început să mor câte puțin din ziua în care am aflat că soția mea nu poateaveacopii…

— Crezi că de aici i se trage?

— Posibil… A ținut suferința în ea și iată unde a ajuns. Doctorul i-a spus să meargă la un psiholog, iar eanu șinu!

— Adică vrei să spui că un copil ar fi rezolvat totul?

— Bănuiesc că da… Adică sunt sigur că da! mi-a zis el îngândurat.

Așadar, pusesem punctul pe i. Discuția noastră a scos la iveală adevărata suferință a celui despre a cărui existență habar n-aveam cu trei luni în urmă. Normal că își dorise un copil, normal că avea motive de nefericire. Fiind familiarizată cu suferința în formele ei atât de diferite, am continuat să-l ascult. Iar răbdarea mea l-a atras. Nu știu când ne-am apropiat mai mult decât e permis, nu-mi cereți să vă spun asta. Ideea este că neîntâmplatul s-a întâmplat. M-am culcat cu el și… am rămas însărcinată. Cum am aflat, cum i-am spus. S-a bucurat, normal, dar nu așa cum mi-aș fi dorit. Dacă auzea doamna Cristina, probabil că asta nu ar fi făcut decât să-i grăbească moartea – asta era dilema! și ce credeți că mi-a propus?

— Ioana, e cel mai bine să pleci! Cristina nu trebuie să afle…

— Să plec? Unde? Cu ce bani?

— Mă ocup eu de tot! m-a asigurat el.

— și după aceea?

— Vedem…

— Să fiu o fugară? Asta îmi propui?

— Trebuie să-mi protejez soția, mă înțelegi? a țipat Virgil.

Nu numai că trebuia să-și protejeze nevasta, dar mai voia să își protejeze și imaginea. Mi-a spus totul după aceea, într-un alt moment de sinceritate. Frații lui îl admirau pentru curajul pe care îl avusese, acela de a rămâne lângă consoarta sa chiar și după ce a căzut la pat. Prin urmare, se compromitea grav în ochii lor dacă le spunea adevărul. Am părăsit orașul, așa cum mi-a cerut, iar la două luni, surpriză!, a murit și soția lui. După ce am născut, am trecut copilul pe numele meu și, fericită că pot să mă întorc acasă, l-am contactat imediat.

— Să mai lăsăm timpul să treacă! mi-a zis, timorat, Virgil.

— Tu chiar ții mai mult la imaginea ta decât la copilul tău? Ai o vârstă. Ar fi timpul să realizezi ce contează cu adevărat în viața ta…

— Soția mea nici nu s-a răcit… Ce o să spună frații mei?

— 0 să moară de oftică! Asta o să se întâmple… Tu ai o femeie mai tânără, nu e clar?

— 0 să mă judece toți!

— Dacă nu încerci, nu ai de unde să știi…

Se temea ca un iepure. Era evidentă teama lui. și de tot râsul! Ce model putea fi pentru copilul meu? Nu unul prea vrednic. Dar lucrurile s-au rezolvat mai repede decât mi-aș fi dorit. Nenorocul a fost ca Virgil să aibă la locul de muncă un accident care i-a fost fatal. Norocul a fost, însă, ca el să-și fi scris testamentul – am aflat acest amănunt de la frații lui. Tot ce avea era trecut pe numele copilului nostru. Așa a ieșit la lumină întreaga poveste.

Nu l-au judecat prea aspru pe Virgil dintr-un singur punct de vedere: toți știau cât de mult își dorise un copil. Nimeni însă nu a putut trece peste „amantlâcul” lui. Așa au numit relația noastră, amantlâc, auzi! Un amantlâc din care eu m-am ales cu un copil, un apartament și o casă de vacanță, o mașină și ceva bani în bancă. Să tot iubești pe ascuns, nu?

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

sursa: libertatea.ro