„Era o zi ploiasă și anostă și nu aveam nicio dorință de a conduce pe drumul dintre munți către casa fiicei mele, Carolyn. Totuși, aceasta a insitat să vin și să văd ceva pe vârful muntelui. Așa că m-am dus, sceptică și fără să am chef de drumul de două ore și jumătate printre drumurile șerpuite și încețoșate.
Mi-am zis că nimic nu merită această călătorie, mai ales că ceața făcea ca totul să fie și mai periculos, totusi, până mi-am dat seama de acest lucru, era deja prea târziu să mă mai întorc. Nimic nu merită asta.
I-am zis fiicei mele când am ajuns: ‚voi sta să măncăm prânzul împreună, dar mă întorc acasă imediat ce se ridică ceața.’
‚Dar am nevoie să mă duci la garaj să-mi ridic mașina’, a spus Carolyn. ‚Nu putem măcar să facem asta?’
‚Cât este de departe’, am întrebat. Aceasta a spus că este la doar trei minute distanță și că va conduce ea până acolo pentru că este obișnuită cu drumul.
După zece minute petrecut pe drumul de munte, mi-am privit fiica cu anxietate. ‚Am crezut că vom conduce doar trei minute’, i-am spus. Aceasta s-a încruntat și mi-a răspuns că vom face un ocol.
Am intrat pe un drum drept, am parcat mașina și am ieșit. Am mers pe o cărare care era plină de ace de pini. Deasupra noastră, copaci imenși de o culoare verde specială. Încetul cu încetul, pacea și liniștea locului a început să îmi umple mintea.
Apoi am cotit și mi-am ținut răsuflarea de încântare. De la vârful muntelui, cât vedeai cu ochii, acri întregi, plini de narcise înflorite. O profunzime a culorii – de la cele mai pale culori de ivoar, la cel mai adânc galben și la cel mai viu somon – ca un covor în fața noastră.
M-am uitat la flori și, dintr-o dată, soarele a ieșit de după munți, ca și cum ar fi vărsat aur peste ei. Pe mijloc, o cascadă în care curgeau valuri de zambile mov. Pe aici și colo se aflau lalele colorate în nuanțe pastelate. Și, ca și cum această priveliște nu ar fi fost de ajuns, păsări colorate zburau deasupra narciselor, iar aripile lor străluceau ca bijuteriile.
O grămadă de intrebări mi-au venit în minte. Cine a creat asemenea frumusețe? De ce? Cum? Pe măsură ce ne apropiam de o casă care stătea în mijlocul proprietății, am văzut un semn care spune: ‚Răspunsurile intrebărilor pe care știu că le ai.’
Primul răspuns era: O femeie – doua mâini, două picioare și foarte puțin creier. Al doilea răspuns era: Câte una pe rând. Al treilea era: A început în 1958.
În timp ce conduceam spre casă, eram atât de mișcată de ceea ce am văzut, încât de-abia puteam vorbi. ‚A schimbat lumea, am zis într-un final, un bulb pe rând. A început acum zeci de zni, probabil fiind doar o idee, dar și-a păstrat-o.’
Minunea acestui lucru nu m-a părăsit: ‚imaginează-ți, dacă aș fi avut și eu o viziune și aș fi muncit la ea, câte puțin în fiecare zi, oare ce aș fi realizat?’
Carolyn s-a uitat la mine cu coada ochiului, zâmbind: ‚începe de mâine, a spus. Și mai bine, începe de azi.’”
