Corbul comun (Corvus corax), de asemenea cunoscut sub numele de Corbul nordic, este o pasăre cântătoare mare, în întregime neagră. Găsit în întreaga emisferă nordică, este cea mai întâlnită dintre toate ciorile.
Există cel puțin opt subspecii ale corbului. Este una dintre cele mai mari două ciori, alături de Corbul Thick-Billed, și este probabil cea mai grea pasăre cântătoare.La maturitate corbul comun are între 56 și 69 cm în lungime, cu greutăți înregistrate variind de la 0,69–1,63 kg. Corbul comun de obicei trăiește aproximativ de la 10 la 15 ani în sălbăticie, cu toate că unele exemplare au fost înregistrate cu durata de viață de până la 40 de ani. Păsările tinere pot călători în stoluri, dar mai târziu vor avea propriul teritoriu.
Corbul comun a coexistat cu oamenii de sute de ani iar în unele zone au fost atat de numeroși încât s-a considerat un organism daunător. O parte din succesul său a fost datorită dietei de omnivor; corbii sunt extrem de versatili și oportuniști în găsirea surselor de hrană, mâncând insecte,cereale,fructe,animale mici și mâncare putredă sau de la gunoi.
Unele fapte remarcabile de rezolvare a problemelor au fost observate la unele specii, care să conducă la convingerea că este extrem de inteligent. De-a lungul secolelor, a fost un animal din mitologia folclorică, din artă, literatură și în multe culturi indigene, inclusiv în cele din Scandinavia, Irlanda și Țara Galilor, Bhutan, coasta de nord-vest a Americii de Nord, și Siberia și nord-est Asia, corbul comun a fost venerat ca o figură spirituală sau zeu.
Corbul comun a evoluat în Lumea Veche si a traversat podul Bering în America de Nord. Studii genetice recente, care au examinat ADN-ul corbilor comuni din întreaga lume, au stabilit că păsările se împart în cel puțin două clanuri: Un clan în California, găsit numai în sud-vestul Statelor Unite, precum și un clan în Holarctic, gasit in restul emisferei nordice. Păsările din ambele clanuri arată la fel, dar grupurile sunt distincte genetic și au început să se divizeze aproximativ două milioane de ani în urmă.
Descoperirile indică faptul ca ADN-ul mitocondrial bazat pe corbii comuni din Statele Unite sunt mai strânse legate de cele din Europa și Asia decât la cele din clanul californian, și că corbii comuni din clanul californian sunt mai strânși legați de corbii chihuahuan (C.cryptoleucus) decât la cele din clanul Holarctic.Corbii din clanul Holarctic sunt mult mai strânși legați de cioara bălțată (C.albus) decât de cei din clanul californian.
O explicație pentru aceste constatări surprinzătoare genetice este că corbii comuni stabiliți în California,cu cel puțin două milioane de ani in urma au devenit separați de rudele lor din Europa și Asia în timpul unei ere glaciare. Un milion de ani în urmă, un grup din clanul californian a evoluat într-o specie nouă, corbul chihuahuan. Alți membri ai clanului Holarctic au sosit mai târziu într-o migrație separată din Asia.
Un studiu recent al ADN-ului mitocondrial al corbului a arătat că populația izolată din Insulele Canare este distinctă de alte populații. Studiul nu a inclus nici o persoană din populația Africii de Nord, și poziția sa. Prin urmare, este clar,deși a sa morfologie este foarte aproape de populația din Insulele Canare (în măsura în care cele două sunt deseori considerate parte dintr-o subspecie singură).
Un matur corb comun are între 56 și 69 cm în lungime, cu o anvergură a aripilor de 115–130 cm.Are greutăți înregistrate în intervalul 0.69 – 1.63 kg ,[1] devenind una dintre cele mai grele cântătoare.Păsările din regiuni mai reci, cum ar fi Himalaya și Groenlanda sunt, în general, mai mari, în timp ce cele din regiunile mai calde sunt mai mici.Ciocul este mare și ușor curbat.Are o alungită, puternică coadă, cea mai mare parte având un penaj negru, și un maro inchis. Penele de pe gât sunt alungite și ascuțite și bazele penelor de pe gât au culoare maroniu-gri.
În afara dimensiunii sale mai mari,corbul comun diferă de verii săi, ciorile, prin un cioc mai mare și mai greu, și o pană în formă de coadă. Vocabularul său este foarte vast și complex. În zbor penele produc un sunet scârțâitor care a fost asemănat cu un foșnet de mătase.
Ca și alte corvide, corbii pot imita sunetele din mediul lor, printre care limba oamenilor. Aceștia au o gamă largă de vocalize, care rămân un obiect de interes pentru ornitologi. Gwinner a efectuat studii importante la începutul anilor 1960, înregistrarea și fotografierea concluziile sale fiind în mare detaliu.
Au fost înregistrate 15 vocalize din 30 de categorii, cele mai multe dintre ele fiind folosite pentru a vorbi cu alți corbi.Sunetele înregistrate includ strigăte de alarmă, de urmărire sau de zbor.Printre cele non-vocale sunt vâjâitul aripilor și pocnetele ciocului. Aceste bătăi și ciocănituri au fost întâlnite mai des la femele decât la masculi. În caz că un membru a dispărut, sunetele sunt folosite de partenerul său pentru a-l încuraja să se reîntoarcă.
Creierul corbilor este unul dintre cele mai mari creiere ale păsărilor. Concret, hyperpallium-ul este mare. Pentru o pasăre au capacitatea de a rezolva probleme, precum și alte procese cognitive ca imitatul și înțelegerea.
Strigătul său tipic este „corr-corr”, cel puțin în România (a nu se confunda cu „cra-cra” al ciorilor). Spunem „cel puțin în România” pentru că în funcție de zonă nu doar strigătul tipic ci și vocabularul corbilor poate varia. Trebuie precizat că această pasăre are un vocabular bogat și, datorită răspândirii, cunoaște o fragmentare a limbajului care a permis ornitologilor să detecteze mai multe dialecte. Mai mult, s-a putut constata că, de pildă, un corb din America adus în Spania, a fost la început izolat de ceilalți corbi, din pricina necunoașterii dialectului local, pentru ca după o vreme să îl învețe și să se integreze.
Inteligența excepțională de care corbul a dat dovadă de-a lungul istoriei, dar și capacitatea sa deosebită, au creat în jurul să nenumărate legende și mituri. Acestea au fost sporite și de capacitatea corbului de a fi îmblânzit cu ușurință, ca și de a învăța un număr limitat de cuvinte (între 9 și 20, după sursă), pe care le folosește, se pare, în mod intenționat, nu reflex (ca papagal).
Inteligența sa a atras, însă, nu doar respectul, ci și ura oamenilor, care în multe situații, stăpâniți de superstiții distrugătoare, au încercat să extermine această pasăre. Desigur, o influență a avut-o și lăcomia corbului, care a creat o impresie neplăcută multora, mai ales în timpul molimelor sau războaielor când, asemenea ciorilor și altor păsări sanitari naturali, consumă trupurile celor căzuți.
Fără nici o altfel de prezentare- Corbul Relu!
O porție de râs copioasă!
Corbii comuni pot prospera într-un climat variat; într-adevăr, această specie are cea mai mare gamă decât orice membru al genului său.Aceștia variază în întregul Holarctic până la Arctic și la habitatele temperate din America de Nord și de la Eurasia la deșerturile din Africa de Nord și la insulele în Oceanul Pacific. În Insulele Britanice, ele sunt mai frecvente în Scoția, Țara Galilor, Anglia de nord și de vest a Irlandei. În Tibet, au fost înregistrate la altitudini de până la 5.000 m , și la la înaltimi de 6.350 de m pe muntele Everest.Populația, uneori, cunoscută sub numele de corbii punjab – descrisă ca Corvus corax laurencei (de asemenea scris lawrencii sau laurencii) de Allan Octavian Hume dar cel mai adesea considerat sinonim cu subcorax – este limitată la districtul Sindh din Pakistan și regiunile adiacente din nord-vestul Indiei.
Cu excepția cazului în habitatul Arctic, acestea stau, în general la reședința natală pentru întregul an. Păsările tinere pot dispersa la nivel local.
Cei mai mulți corbi comuni preferă zonele împădurite, cu întinderi mari de terenuri deschise din apropiere, sau regiunile de coastă pentru locurile lor de cuibărit și hrănire.În unele zone ale populației umane dense, cum ar fi California, în Statele Unite, ei profită de o sursă de cantități abundente de alimente și s-a văzut o creștere a numărului lor.
Corbii comuni sunt larg răspăndiți și nu sunt în prezent în pericol de dispariție. În unele țări aceștia sunt rar întâlniți din cauza pierderii habitatului și a vânării. De exemplu, în România sunt o specie protejată de lege din cauza rarității. Însă în alte locuri numǎrul lor a crescut dramatic și au devenit dăunători agricoli. Corbii pot provoca daune culturilor, cum ar fi cerealelor sau pot dăuna animalele, deoarece au fost exemplare care au ucis iezi, miei sau viței. Totuși aceștia atacă rar, iar comportamentul lor poate fi uneori luat greșit de fermieri.
