— Astăzi am venit aici pentru că această mireasă… este fiica mea.
Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet peste întreaga sală. Toți au încremenit. Mireasa a deschis ochii mari, iar buzele i-au tremurat. Mirele a rămas blocat, neștiind dacă să creadă sau să se enerveze și mai tare.
Un murmur s-a ridicat dintre invitați. Unii clătinau din cap, alții șopteau între ei: „Nu se poate… sigur e un impostor”. Dar bărbatul și-a îndreptat umerii, a privit direct către mireasă și a continuat:
— Poate că nu arăt ca un tată. Poate că hainele mele nu spun nimic bun despre mine. Dar sângele meu curge prin venele ei. Și astăzi am venit nu să stric sărbătoarea, ci să-i cer iertare.
Mireasa s-a ridicat încet, simțind cum inima îi bate nebunește. O amintire, pe care o credea uitată, a început să prindă contur. Un bărbat tânăr, cu ochii calzi și mâinile muncite, o ridica odinioară pe umeri și îi arăta câmpurile pline de maci. Îi spunea povești cu zmei și prințese, așa cum fac tații români în serile lungi de vară, la lumina lămpii.
Dar apoi dispăruse.
Ani la rând, mama îi spusese că el a ales alt drum, că n-a avut puterea să fie alături de ea. Mireasa crescuse cu această rană ascunsă, convinsă că tatăl ei a uitat-o. Și acum, chiar în ziua nunții, el se întorsese.
— N-am venit să stric bucuria nimănui, — spuse bărbatul cu voce tremurată. — Am venit să-i spun că, deși viața m-a doborât, nu am încetat niciodată să mă gândesc la ea. Știu că am greșit, știu că am pierdut ani prețioși, dar astăzi vreau doar să o binecuvântez.
În colțul sălii, câteva femei își ștergeau lacrimile cu șervețelele. Bărbații care mai devreme îl priveau cu dispreț începeau să-și plece capetele. Mirele privea când la tată, când la mireasă, fără să știe cum să reacționeze.
Mireasa a făcut câțiva pași spre el. Rochia albă foșnea ușor, iar sala întreagă respira odată cu ea. S-a oprit chiar în fața bărbatului, l-a privit în ochi și a spus:
— Dacă ești cu adevărat tatăl meu… de ce acum?
Ochii bărbatului s-au umplut de lacrimi.
— Pentru că am avut nevoie de curaj. Am trăit în umbră, rușinat de ce am devenit. Dar când am aflat că te măriți, am simțit că, dacă nu vin azi, te pierd pentru totdeauna.
Un suspin colectiv s-a auzit printre invitați. Era imposibil să nu simți greutatea acelor cuvinte.
Mireasa a inspirat adânc. Apoi, spre uimirea tuturor, și-a întins brațele și și-a îmbrățișat tatăl. O îmbrățișare lungă, plină de lacrimi, dar și de eliberare.
Sala a izbucnit în aplauze. Chiar și cei care la început îl priveau cu dezgust acum simțeau o căldură ciudată în piept. Mirele s-a apropiat, a pus mâna pe umărul socrului neașteptat și i-a spus simplu:
— Dacă ea te iartă, și eu te primesc.
În acel moment, muzicanții au început să cânte încet o doină, un cântec vechi românesc, care vorbea despre dor și împăcare. Lacrimile curgeau pe obrajii multora, pentru că era imposibil să nu te regăsești într-o poveste de familie, de iertare, de rădăcini.
Bărbatul fără adăpost nu mai părea un străin. Părea tatăl rătăcit care, în sfârșit, își regăsise locul. Și în acea sală plină de lumină, nunta s-a transformat într-o lecție despre iubire și iertare.
Se spune că în cultura românească, oricât de departe ai pleca, sângele și rădăcinile te vor chema înapoi. Așa s-a întâmplat și aici. Un tată a revenit la fiica lui, iar o fiică și-a redescoperit rădăcinile chiar în ziua în care își începea o nouă familie.
Și poate că acesta a fost cel mai frumos dar de nuntă: iertarea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
