Mă numesc Ileana și am 56 de ani. De 11 ani trăiesc în Italia, o țară care mi-a devenit a doua casă, dar care nu mi-a oferit niciodată sentimentul de apartenență adevărată. Am plecat din România împinsă de sărăcie și de grijile care îmi măcinau fiecare zi. Eram săracă din punct de vedere financiar, trăiam cu teama constantă că nu voi putea asigura traiul celor doi băieți ai mei și că viitorul lor va fi compromis.
Când am ajuns în Italia, nu știam la ce să mă aștept. Străzile și clădirile străine, sunetul unei limbi pe care nu o stăpâneam, privirile curioase ale celor din jur – totul era nou și copleșitor. Primii ani au fost un adevărat calvar, plini de muncă istovitoare și de nopți nedormite. Îmi amintesc primele slujbe, acele ore interminabile în care spălam podele și îngrijeam bătrâni, încercând să mă conving că efortul meu avea un scop mai înalt: binele copiilor mei.
Anii au trecut, iar viața mea s-a transformat într-o rutină nemiloasă. Deși am reușit să îmi pun pe picioare situația financiară și să scap de datoriile care mă sufocau în România, sărăcia nu a dispărut cu totul – doar a luat o altă formă. Am ajuns să fiu bogată material, cu buzunarele pline, dar sufletul mi s-a golit treptat. Acum nu mai sunt acea femeie săracă fără bani; sunt o femeie săracă sufletește.
În toți acești 11 ani, copiii mei au crescut fără mine. Am fost departe când au avut nevoie de sfaturile și sprijinul mamei lor, iar timpul petrecut departe de ei nu se mai întoarce. Între timp, au devenit bărbați pe propriile picioare, și-au construit familiile și își trăiesc viața fără ajutorul meu. Mă bucur pentru ei, dar durerea de a nu fi fost alături de ei în momentele importante rămâne o rană deschisă.
Soțul meu a fost inițial cel care m-a încurajat să plec. Știam amândoi că banii pe care îi trimiteam erau esențiali pentru traiul nostru, dar în timp, relația noastră s-a schimbat. Am devenit o prezență din ce în ce mai îndepărtată în viața lui, iar el s-a obișnuit să primească bani lună de lună, fără a mai depune vreun efort. Între timp, și-a creat o viață separată, una în care eu nu mai am loc decât ca un sprijin financiar. Când mă întorc în țară, ceea ce mai împărțim este doar spațiul din casa noastră; nu mai există intimitatea și apropierea de altădată.
Anii petrecuți muncind în Italia au fost grei. Îmi amintesc de nenumăratele nopți în care nu am închis ochii, de mesele sărăcăcioase, de munca fizică obositoare și de sentimentul constant de singurătate. Zilele se scurgeau una după alta, toate la fel. Rutina îmi umplea viața, iar bucuriile erau rare și trecătoare. Cu toate acestea, am continuat să lupt pentru copiii mei, pentru ca ei să aibă o viață mai bună decât am avut eu.
Acum, copiii mei sunt bine. Au familiile lor, au locuri de muncă și nu mai depind de mine. Ar trebui să simt o ușurare, să simt că efortul meu a meritat. Și totuși, inima mea este goală. Munca de o viață mi-a furat ceva esențial: liniștea sufletească și legătura cu cei dragi.
Când privesc înapoi, realizez cât de mult am îmbătrânit departe de casă. Timpul nu iartă pe nimeni, iar anii petrecuți muncind în Italia și-au lăsat amprenta asupra mea. Fiecare rid de pe față îmi amintește de sacrificiile făcute, de visele la care am renunțat și de clipele în care am plâns în singurătate. Am îmbătrânit muncind pentru o casă care acum pare goală și străină.
De multe ori m-am gândit că ar fi timpul să mă întorc acasă. Dar ce aș face acolo? La vârsta mea, nu pot să primesc pensie și nici nu cred că m-ar angaja cineva. Perspectivele de a mă întreține în România sunt aproape inexistente, iar ideea de a trăi fără o sursă de venit constantă îmi provoacă o teamă profundă. Rămân prinsă între trecut și prezent – un trecut plin de griji și sacrificii pentru copiii mei și un prezent în care mă simt singură și pierdută.
Italia a fost pentru mine o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, mi-a oferit posibilitatea de a-mi salva copiii, de a le oferi o viață mai bună și de a mă elibera de povara datoriilor. Pe de altă parte, mi-a luat liniștea și m-a îndepărtat de tot ce iubeam. Am devenit străină în propria viață, trăind printre străini, muncind pentru alții și sperând că, într-o zi, toate aceste sacrificii vor fi fost de ajuns.
Mă întreb adesea ce sens are să continui. Am buzunarele pline, dar inima goală. De multe ori, nopțile sunt cele mai grele, când liniștea îmi aduce în minte întrebări la care nu am răspunsuri. Îmi amintesc de momentele când copiii erau mici și râdeau cu gura până la urechi, de zilele în care îi strângeam în brațe și le spuneam povești înainte de culcare. Acum, acele zile sunt doar amintiri pe care le păstrez în suflet, fără a putea să le retrăiesc.
Când merg acasă în concedii, casa noastră pare altfel. E aceeași casă în care am crescut copiii, dar acum pare un spațiu gol, lipsit de căldură. Soțul meu și cu mine ne salutăm și ne purtăm de parcă am fi niște cunoscuți, nu parteneri de viață. Nu mă mai regăsesc în locul care cândva era sanctuarul meu. A devenit un simbol al timpului care a trecut și al vieții care s-a schimbat ireversibil.
Mă întreb adesea dacă a meritat. Italia mi-a oferit o stabilitate financiară pe care nu am avut-o niciodată acasă, dar cu ce preț? Am pierdut anii cei mai frumoși ai vieții mele departe de familie, departe de căldura și iubirea celor dragi. Am câștigat bani, dar am pierdut ceva mult mai valoros: bucuria de a trăi cu adevărat.
Astăzi, privesc spre viitor cu o combinație de speranță și teamă. Știu că va veni ziua când nu voi mai putea munci și mă voi confrunta cu o realitate pe care am încercat să o evit. Îmi doresc să mă întorc acasă, dar îmi doresc și să găsesc acea pace pe care am pierdut-o de-a lungul anilor.
Italia a însemnat pentru mine salvarea viitorului copiilor mei, dar și rătăcirea sufletului meu. Am trăit și încă trăiesc între două lumi – una în care mi-am sacrificat totul pentru familie și alta în care mă străduiesc să îmi regăsesc liniștea și sensul.
