— Unde te duci? Și cine o să ne mai gătească? — întrebă soțul cu glas scăzut, observând ce face Antonia după cearta cu mama lui…
Antonia se uită pe fereastră. O zi cenușie, deși era început de primăvară. În orășelul lor din nord aproape niciodată nu era soare. Probabil, de aceea, locuitorii păreau mereu posomorâți și neprietenoși.
Antonia observase și ea că nu mai zâmbea deloc și că ridul de pe frunte, mereu încruntată, îi adăuga câțiva ani în plus.
— Mamă! Eu ies la plimbare, — anunță fiica ei, Ana.
— Da, sigur, — răspunse Antonia.
— Cum adică da? Dă-mi niște bani.
— Ce, plimbările nu mai sunt gratuite acum? — oftă Antonia.
— Mamă! Ce întrebări sunt astea?! — își pierdu răbdarea Ana. — Mă așteaptă prietenii! Hai mai repede! Cum așa puțin?
— De o înghețată îți ajunge.
— Ești cam zgârcită, — aruncă Ana, dar nu mai auzi răspunsul mamei, fiindcă ieșise deja pe ușă.
Antonia clătină din cap, amintindu-și ce fetiță cuminte fusese Ana înainte de adolescență.
— Toni, mi-e foame! Mai durează mult?! — strigă iritat soțul, Tiberiu.
— Poți să mănânci, — zise ea nepăsătoare, punând farfuria pe masă.
— Adu-mi-o, te rog?
Antonia aproape scăpase oala din mână. Ce își închipuia…
— Se mănâncă în bucătărie, Tibi. Vrei, mănânci, nu vrei… asta e. — îi replică ea și se așeză la masă de una singură.
După vreo cincisprezece minute, Tibi veni în bucătărie.
— E rece… bleah.
— Data viitoare grăbește-te.
— Ți-am cerut! Nici un pic de iubire, nici un strop de grijă! Știi că mă uit la fotbal! — înghițind rapid niște carne de pui, mormăi Tibi. — Nici gustoasă nu e.
Antonia doar își dădu ochii peste cap. Cu fotbalul, soțul ei devenise de nerecunoscut. Pariuri, accesorii, bilete scumpe… căpătase o pasiune, deși în tinerețe nu manifesta niciun interes pentru sport.
Fără să se așeze la masă, Tibi luă o bere pentru a-și anima spiritul și niște chipsuri pentru „foamea” și se întoarse la televizor. Iar Toni rămase în bucătărie, spălând vasele murdare.
Degeaba gătești. Nimeni nu apreciază.
Era extrem de obosită după tură, lucrând ca asistentă șefă în spital. Oamenii veneau la ea cu probleme, mereu nervoși și bolnavi. Așa se întâmpla — stres la muncă, iar acasă — nu un refugiu de căldură și confort, ci altă tură de muncă: servește, spală, curăță.
— Mai este bere? — întreba soțul căutând în frigider. — De ce nu mai este?
— Le-ai băut pe toate! Trebuie să ți le mai și cumpăr?! Să-ți fie rușine, Tibi! — izbucni Antonia.
— Ce sensibilă ești… — pufni Tibi și trânti ușa, plecând să-și refacă „provișiile” pentru următorul meci.
Antonia hotărî să se culce, având o zi plină a doua zi. Dar somnul nu venea. Era îngrijorată pentru Ana, unde umbla, cu cine? Afară se întunecase, iar Ana nu era încă acasă. Îi era jenă să o sune, deoarece fata începea să țipe la ea.
— Mă faci de râs în fața prietenilor! Nu mai suna! — răgea Ana în telefon. După aceste conversații, Toni încetă să o mai contacteze, consolându-se cu gândul că fiica ei tocmai împlinise 18 ani. Nu voia să muncească, nu voia să învețe. Terminase liceul și își luase o pauză pentru a se descoperi.
A ațipit puțin, când fu trezită de strigătele de bucurie ale soțului. Se pare că cineva marcase un gol. Apoi începu să comenteze zgomotos jocul cu un vecin care intrase întâmplător și rămăsese la ei. Vecinul aduse și prietena lui, iar ei începuseră să „sufere” împreună. Noaptea târziu, Ana se întorsese, făcând zgomot cu farfuriile, călcând greu, apoi se duse la culcare. Și cum totul se liniști și Toni, în sfârșit, reuși să adoarmă, începu să miaune pisica, cerând mâncare.
— În casa asta, altcineva mai poate să hrănească pisica?! — exasperată și chinuită de migrene și insomnie, Antonia ieși din cameră. Voia să fie auzită, dar fiica ei avea căștile în urechi și doar se întoarse să dea din cap a pagubă. Iar Tiberiu sforăia încă în fața televizorului cu o cutie de bere în mână.
„M-am săturat… cum m-am săturat de toate astea!” — se gândea Toni.
A doua zi dimineața fu trezită de telefonul soacrei.
— Antonia, draga mea, îți amintești că e timpul să plantăm răsadurile? Și ar trebui să mergem la țară… să facem curățenie.
— Da, îmi amintesc, — oftă Toni.
— Atunci mergem mâine.
Singura zi liberă, Antonia muncea la țară sub îndrumarea soacrei.
— Cum mături așa?! Trebuie să ții mătura altfel! — îi poruncea aceasta de pe o băncuță.
— Am aproape cincizeci de ani, Vera, cred că mă descurc… — îndrăzni să îi răspundă Toni soacrei.
— Tibi ar fi…
— Unde e Tibi al dumneavoastră? De ce nu a venit? Nu și-a adus mama la țară? La ce să ne zguduim cu autobuzul trei ore? Și dumneavoastră tot Tibi, Tibi…
— E obosit.
— Și eu? Credeți că nu sunt obosită?
Și aici totul a început… Antonia regretă că nu își ținuse limba. Vera era o femeie guralivă și iubitoare de dreptate. Numai că justiția ei era unilaterală și nu o includea pe Toni. Întreaga viață, Vera doar îl preamărea pe Tibi, iar Toni era pentru ea o simplă sclavă, pe care o tolera miloasă.
La întoarcere, femeile stăteau în autobuz la capete opuse. În ziua următoare, Vera se plânse fiului ei de nora ei, și acesta izbucni.
— Cum îndrăznești să-i răspunzi mamei mele?! — zbiera Tibi. — Dacă nu era ea…
— Ce? — întrebă Toni, cu brațele încrucișate. Își dădu seama că nu mai dorea să suporte un asemenea comportament.
— Ai fi lucrat în policlinică! — scoase soțul asul din mânecă, amintindu-i că Vera ajutase-o să se angajeze la spitalul județean. Salariul era mai mare acolo, desigur, dar venea cu stres și fire albe. Toni regretase de câteva ori că renunțase la policlinica locală liniștită pentru acest loc de muncă. — Ce faci?! — Tibi întrebă surprins, văzând ce pregătea Toni.
Acțiunea pe care Toni o întreprindea depășea orice imaginație!
