În genunchi, cu ochii în lacrimi și mâinile împreunate a rugă, cei aflați în suferință așteaptă minunea… mângâierea… leacul… cu credință și mai ales cu speranță. Iar aici, la Dervent, minunile se întâmplă…
La o aruncătură de băț de granița cu Bulgaria, în preajma Ostrovului, există un loc unde se petrec miracole. Un loc unde Dumnezeu a sădit cruci sfinte, întru alinarea celor năpăstuiți cu boli grele. Ferită de apele Dunării, pe înălțimea unui deal, se ridică Sfânta Mănăstire Dervent, cu zidurile albe precum curățenia speranței și acoperișurile roșii, ca bucuria vindecării. Mănăstirea, clădită în mijlocul acestor ținuturi aspre, bătute de vânturi, are o poveste tulburătoare, iar cele ce se s-au petrecut de-a lungul timpului și se petrec și astăzi aici, la doar 37 de kilometri de Mănăstirea din stâncă a Sfântului Apostol Andrei, sunt mărturii uluitoare despre credință, încredere, speranță și mântuire.
Martiriul ucenicilor Sfântului Apostol Andrei
În apropierea Mănăstirii se pot și vedea și astăzi ruinele unei antice cetăti romane, cu numele de Dervent, distrusă de pecenegi pe la 1036. Istoria locului spune că aici au venit patru ucenici ai Sfântului Apostol Andrei – încreștinătorul României, cel ce a propovăduit Evanghelia lui Hristos și pe meleagurile Scythiaei Minor, Dobrogrea de astăzi – un preot și trei fecioare, pentru a-l mărturisi pe Hristos. Aici, în cetatea Dervent, ei fost prinși și condamnați la moarte, pentru că nu s-au lepădat de Hristos. Legenda spune că, în timpul martiriului, preotul ar fi fost așezat în absida stângă a bisericii, locul de astăzi al Sfintei Cruci, iar cele trei fecioare ar fi stat în fața Sfântului Altar.
Martiriul lor vorbește despre o cruzime fără seamăn a romanilor, dar mai ales despre credința adevărată a celor patru ucenici ai Sfântului Apostol Andrei. Preotul a fost jupuit de viu și spânzurat pe cruce cu capul în jos, iar celor trei fecioare li s-au scos ochii, li s-au smuls unghiile de la mâini și de la picioare, iar trupurile le- au fost tăiate în bucăți. Rămășițele martirilor au fost arse pe rug și ce a mai rămas a fost aruncat în apele Dunării, pentru ca niciun credincios să nu le venereze. Dar voia lui Dumnezeu a fost ca ei să nu fi suferit în zadar, iar pe locul unde au fost martirizați, din pământ au răsărit, ca prin minune, patru pietre în formă de cruce. Cele patru cruci tămăduitoare și făcătoare de minuni.
Povestea turcului crestinat
Timpul și civilizațiile au trecut peste locul unde crucile au crescut din pământ. Viața monahală s-a dezvoltat dar, după secole, ținuturile Dobrogei au căzut în mâna păgânilor. Imperiul Otoman s-a întins ca o molimă și a pustiit totul în cale. Legenda spune că moșiile unde astăzi se ridică Mănăstirea Dervent au aparținut unui turc, pe nume Ahmet Bei, care avea în grijă paza frontierei. Poate că nu întâmplător a fost faptul că turcul era credincios în sufletul său. Auzind că pietrele-cruci de pe moșiile sale au puteri miraculoase, le-a ocrotit cum a știut mai bine. Și asta s-a făcut din generație în generație, iar pe ascuns descendenții lui Ahmet Bei au trecut cu toții la creștinism. Până într-o zi de la începutul secolului al XlX-lea, când fiul celui ce avea pe atunci în stăpânire moșia, supărat că sclavii creștini venerau crucile, a poruncit slugilor să le doboare. Dar chiar în momentul în care Crucea Preotului rămânea fără brațe, păgânul a căzut secerat. Cinci ani mai târziu, un cutremur a distrus moșia, un trăznet a mistuit hambarele, iar familia moșierului a fost decimată de molimă.
Prigoana Părintelui Elefterie
Sortit călugăriei de mama sa, care l-a dus de mic copil în preajma crucilor sfinte, pentru că era paralizat și a fost tămăduit, Părintele Elefterie și-a împlinit menirea. Dar pentru el și pentru crucile miraculoase nu se încheiase prigoana. Mai rău poate decât molima otomană, comunismul și-a pus pecetea răului și aici. După ce, cu secole în urmă, furia musulmanului distrusese două dintre crucile sfinte, un activit de partid a tras cu pistolul în Crucea Preotului. Și-a primit pedeapsa în câteva zile – a înnebunit. Cât despre părintele Elefterie, și el a cunoscut barbaria comuniștilor. Bătut, umilit, schingiuit, în cele din urmă sfântul părinte a acceptat exilul la Agapia, cu condiția ca pietrele sfinte să nu fie distruse și nici mănăstirea.