Radio Simplu

Fiica mea adolescentă a dispărut! Se numește Ana, are 13 ani, păr roșcat și pistrui

Într-un sat de munte, liniștea serilor de iarnă era spartă de suferința unei mame. O chema Maria și de câteva săptămâni trăia un coșmar de neimaginat: fiica ei, Ana, o fată de doar 13 ani, dispăruse fără urmă. Ana nu era genul care să plece de acasă fără să spună nimic. Orice urmă de optimism fusese măturată de zilele fără vești și de tăcerea grea care se așternea în casă.

Maria trăia pentru momentele când telefonul suna sau cineva bătea la ușă. „Poate e despre Ana”, își spunea de fiecare dată, dar speranțele i se sfărâmau cu fiecare ridicare din umeri sau cuvinte de consolare. Satul întreg încerca să o sprijine, dar cuvintele de încurajare sunau goale în fața durerii ei.

Într-o seară, după o altă zi de căutări fără rezultat, Maria s-a așezat pe treptele casei, privindu-și mâinile tremurânde. Își ridică privirea spre orizont, încercând să găsească răspunsuri. Atunci a văzut o femeie fără adăpost trecând pe ulița din fața casei, purtând un rucsac vechi. Femeia mergea încet, trăgând după ea un cărucior plin cu obiecte adunate de prin sat.

Rucsacul i-a atras imediat atenția. Avea o pată cu un unicorn, cusută cu mâna ei pe colțul din dreapta. Era rucsacul Anei.

Maria a alergat spre femeie, cu inima bubuind. „De unde ai rucsacul ăsta?” a întrebat ea, încercând să-și controleze vocea care tremura de frică.

Femeia, surprinsă, a strâns rucsacul mai tare în brațe. „L-am găsit,” a spus ea defensiv. „E al meu acum.”

„Te rog,” a implorat Maria, lacrimile șiroindu-i pe obraji. „E al fiicei mele. A dispărut. Spune-mi, unde l-ai găsit?”

După câteva momente de ezitare, femeia a cedat. „L-am luat dintr-un tomberon, lângă Casa Verde.”

Maria i-a întins bani femeii, care i-a acceptat cu o privire suspicioasă, apoi i-a dat rucsacul. Înăuntru nu era nimic care să o ajute, doar un bilețel mototolit. Pe el scria, cu litere tremurate, „Casa Verde”.

Casa Verde era o construcție veche, la marginea satului, cu tencuiala verde scorojită și o curte sălbatică. Părea abandonată, dar localnicii vorbeau despre o femeie ciudată care locuia acolo. Nimeni nu știa prea multe despre ea, doar că era retrasă și rareori era văzută în sat.

Cu bilețelul strâns în mână, Maria s-a urcat în mașină și a pornit spre Casa Verde. Drumul părea nesfârșit, iar mintea îi era un haos. Dacă Ana era acolo? Dacă ajunsese prea târziu?

Ajunsă în fața casei, a simțit un fior rece. Clădirea se ridica amenințătoare în lumina slabă a înserării. Maria a lăsat mașina cu motorul pornit și a alergat spre ușa din lemn. A bătut puternic, dar nimeni nu i-a răspuns.

„Ana!” a strigat ea, aproape răgușită. „Ana, sunt mama! Unde ești?”

Din interior, un sunet slab i-a atras atenția. Era un scâncet. Maria a împins ușa, care s-a deschis cu un scârțâit prelung. A intrat în holul întunecat, iar pașii ei răsunau pe podeaua din lemn. Într-o cameră mică, luminată slab de o lampă veche, Ana stătea ghemuită, cu ochii mari și înspăimântați.

„Mamă!” a strigat fata, aruncându-se în brațele ei.

Maria a izbucnit în plâns, ținând-o strâns. „Te-am găsit, puiul meu. Te-am găsit.”

Ana i-a povestit, printre suspine, că fusese luată de femeia care locuia acolo. Femeia, pe nume Elisabeta, o confundase cu propria fiică, pierdută cu ani în urmă. Deși nu-i făcuse niciun rău, Elisabeta refuzase să o lase să plece, convinsă că Ana era copilul ei.

Maria a sunat la poliție, care a venit rapid și a luat-o pe Elisabeta în custodie. Era clar că femeia suferea de o boală mintală și avea nevoie de ajutor, nu de pedeapsă. Ana și Maria au plecat împreună acasă, lăsând în urmă casa care devenise scena coșmarului lor.

Viața nu s-a întors imediat la normal. Ana era traumatizată, iar Maria a trebuit să lupte pentru a-și ține familia unită. Dar, cu timpul, au început să-și recapete liniștea. Fiecare zi petrecută împreună era un dar, iar legătura dintre ele devenise mai puternică ca niciodată.

Într-o seară, Ana i-a spus mamei: „Casa Verde a fost cel mai urât loc din viața mea. Dar, mamă, tu ai făcut-o să nu mai fie așa de înfricoșătoare.”

Maria a zâmbit, strângând-o la piept. „Pentru tine aș intra și-n întunericul cel mai adânc.”