Lumea lui Margaret se destrăma, amintirile ei se ștergeau ca cerneala pe o hârtie veche. Dar un lucru rămânea clar – un nume scris cu o caligrafie tremurândă: „Găsește-o pe Bonny.” Nu știa cine era Bonny, dar știa că trebuia să o găsească.
În timp ce fiica ei, Rachel, o privea cu îngrijorare tăcută, Margaret se agăța de singurul adevăr care îi mai rămăsese.
Margaret își mijise ochii asupra biletului pe care-l ținea în mâna tremurândă. Cerneala era întinsă, scrisul ei neregulat, ca și cum degetele îi pierduseră stabilitatea.
„Găsește-o pe Bonny.”
A recitit cuvintele, simțind un fior pe șira spinării. Bonny.
Numele îi trezea un sentiment adânc, îngropat sub suprafața conștiinței – căldură, râsete, alinare. Cineva important. Cineva pe care trebuia să o găsească.
Dar cine era?
Margaret își apăsă degetele pe tâmple, strângând ochii închiși. Gândește, gândește…
Imagini începeau să pâlpâie în mintea ei – o după-amiază însorită, sunetul râsetelor, o prezență familiară, caldă, mereu alături. Dar totul era încețoșat, scăpându-i printre degete ca un abur.
Privirea i-a alunecat prin bucătărie, căutând un indiciu. Ceainicul se răcise. O ceașcă de ceai stătea lângă un biscuite pe jumătate mâncat, marginile uscate și sfărâmicioase. În aer plutea miros de praf și ceva ușor ars.
Oare lăsase aragazul aprins?
Un val de panică i-a străbătut corpul, iar ea s-a întors brusc spre blat. Nicio flacără, niciun fum. Doar un aragaz rece și gol.
Mâinile îi tremurau și mai tare. Uita lucruri din nou.
Apoi – pași.
Pași moi, atenți. Ca ai cuiva care se apropie de un lucru fragil.
— Mamă?
Margaret s-a întors și a văzut-o pe Rachel în prag, cu o expresie îngrijorată.
Rachel. Fiica ei. Da, o recunoștea.
Privirea lui Rachel s-a mutat spre biletul din mâna ei.
— Ești bine?
Margaret s-a îndreptat de spate, lipindu-și foaia de piept.
— Unde e Bonny?
Rachel a clipit.
— Bonny?
Margaret i-a întins biletul.
— Lipsește.
Rachel s-a apropiat, luând hârtia cu grijă. Margaret îi studia expresia. O recunoaște? Își amintește?
Lipsa de reacție din ochii fiicei sale a făcut-o să simtă un gol în stomac.
— Cine este Bonny, mamă?
Margaret și-a simțit gâtul strângându-se. Ar fi trebuit să știe răspunsul.
Dar când și-a deschis gura – nimic.
Liniștea dintre ele era apăsătoare. Rachel a oftat, vorbind cu o blândețe precaută:
— Sigur nu e cineva din trecut?
Margaret a clătinat din cap. Se agăța cu disperare de această certitudine.
— O văd peste tot. Îi aud numele. A fost importantă pentru mine.
Rachel a dat din cap, dar Margaret a văzut îndoiala din ochii ei.
Era aceeași privire pe care i-o aruncaseră și doctorii, aceeași expresie blândă, plină de precauție, de parcă încercau să o convingă că totul era doar în mintea ei.
Dar nu era o iluzie. Bonny era reală.
— Trebuie să o găsesc, a spus Margaret, hotărâtă.
Rachel a zâmbit slab, cu răbdare.
— Atunci o vom găsi.
Margaret a expirat adânc. Dar dacă nu reușeau?
Amintiri pierdute
Ore întregi, Rachel și Margaret au răsfoit albume foto, scrisori vechi, caiete cu însemnări. Masa din bucătărie era acoperită de foi împrăștiate – unele îngălbenite de timp, altele noi, dar lipsite de orice indiciu.
Margaret stătea rigidă, degetele ei băteau ușor în lemnul mesei, ochii i se mișcau rapid peste fotografii.
Pe unele le-a recunoscut imediat – Rachel copil, vacanțe în familie, sărbători petrecute împreună. Dar altele păreau să aparțină unei alte vieți.
O femeie cu chipul ei, dar în locuri pe care nu și le amintea, alături de oameni ale căror nume îi scăpau.
Rachel a închis un album, frecându-și tâmpla.
— Mamă, am verificat toate contactele, scrisorile, tot. Nu există nicio Bonny.
Margaret a încrețit fruntea.
— Nu are sens.
Rachel i-a luat mâna într-a ei și a strâns-o ușor.
— Ești sigură că e reală?
Margaret a încremenit.
Adânc în pieptul ei, ceva s-a răzvrătit.
— Este reală.
Vocea i-a ieșit mai ascuțită decât intenționase.
Rachel nu s-a speriat. A dat din cap încet.
— Atunci, spune-mi ce îți amintești despre ea.
Margaret a deschis gura – dar nimic nu a ieșit.
Știa că Bonny era importantă. Știa că o iubise. Dar detaliile, momentele, legătura dintre ele – totul aluneca din memoria ei.
Margaret a închis ochii, forțându-se să-și amintească.
Un râs. O atingere. O voce.
Nimic.
A înghițit cu greu.
— Nu… nu știu.
Rachel i-a mângâiat mâna.
— E în regulă, mamă. Poate dacă mai căutăm—
Dar Margaret nu mai asculta. Privirea ei s-a îndreptat spre fereastră.
Grădina.
Lumina apusului se întindea pe pământul de sub stejarul bătrân.
Margaret s-a ridicat brusc.
— Trebuie să verific ceva afară.
Rachel a clipit.
— Ce?
Dar Margaret era deja în drum spre ușă.
Rachel a oftat și s-a ridicat rapid.
— Bine. Haide.
Adevărul îngropat
Margaret s-a oprit în mijlocul curții, ochii fixați pe pământul de sub stejar.
Pulsul i s-a accelerat.
A mai fost aici.
Știa că a mai fost.
— Mamă?
Margaret a ridicat o mână tremurândă și a arătat spre pământ.
— Bonny este aici.
Rachel a înghețat.
— Ce?
Margaret a luat cazmaua ruginită rezemată de gard.
Fără să ezite, a început să sape.
Rachel a făcut un pas înainte.
— Mamă, așteaptă—
Dar Margaret nu s-a oprit.
După câteva minute, ceva tare a lovit vârful cazmalei.
Rachel a înghețat. Amândouă au îndepărtat pământul.
Un mic lădoi de lemn a apărut.
Margaret a tras adânc aer în piept.
Rachel l-a deschis încet.
Înăuntru, învelit într-o cârpă veche, era un guler.
Pe medalion, scris clar, era numele: Bonny.
Margaret și-a dus mâna la gură, lacrimile curgând.
Bonny. Câinele ei.
Cel mai bun prieten al ei.
Margaret și-a amintit totul.
