Vântul de primăvară adia ușor prin aleile pietruite ale pieței. Nora își strângea paltonul pe lângă corp, încercând să alunge fiorii care nu veneau doar din cauza aerului rece. Era ceva în atmosferă, ceva ce îi făcea pielea să se încrețească, de parcă trecutul ar fi pândit-o după colț.
Era doar o zi obișnuită, la fel ca toate celelalte de după tragedie. Ani de zile își spusese că trebuie să meargă mai departe, că viața nu se va opri doar pentru că sufletul ei fusese frânt. Dar uneori, în astfel de momente, realitatea se răsucea într-un mod straniu, făcând-o să creadă în imposibil.
Se opri la taraba cu mere, atingând fructele reci cu degetele tremurânde. Apoi, vocea aceea…
— Tată, îți dau eu restul! Ai mereu mâinile ocupate!
Nora s-a întors brusc. Inima îi bubuia în piept. Vocea… vocea aceea era imposibil de confundat.
S-a uitat printre oameni, căutând disperată sursa. Și atunci i-a văzut.
La câțiva metri distanță, un bărbat cu părul încărunțit stătea lângă o tarabă cu legume, râzând cald spre un tânăr care îi întindea o bancnotă. Tânărul, înalt, cu aceleași trăsături pe care le purtase fiul ei la zece ani, dar acum conturate de maturitate.
S-a prins de marginea tejghelei, simțind că lumea se învârte în jurul ei.
— Nu… nu e posibil… a șoptit, fără să-și dea seama că vorbește cu voce tare.
Bărbatul și tânărul erau identici cu soțul și fiul ei. Identici cu cei pe care îi plânsese, pe care îi crezuse pierduți în adâncurile oceanului în urmă cu doisprezece ani, într-un accident care îi luase totul.
O femeie de la tarabă a privit-o îngrijorată.
— Sunteți bine?
Dar Nora nu putea răspunde. Picioarele ei au început să se miște singure, apropiindu-se de cei doi bărbați ca într-un vis.
— Matei?
Tânărul s-a întors spre ea, surprins.
— Îmi pare rău, mă cunoașteți?
Nora și-a dus mâna la gură. Vocea, tonul… era aproape identic cu cel al băiețelului care îi spunea odată „te iubesc, mami” în fiecare seară.
Bărbatul de lângă el i-a prins ușor umărul.
— Ceva nu este în regulă?
Nora s-a uitat în ochii lui și a simțit cum genunchii aproape i-au cedat. Aceiași ochi căprui pe care îi iubise, aceleași riduri de pe fruntea bărbatului pe care îl sărutase ultima oară înainte de călătoria fatidică.
Dar ceva era diferit.
— Victor? a întrebat, cu un firicel de speranță și groază în glas.
Bărbatul a clipit și a făcut un pas în spate.
— Îmi pare rău, doamnă… dar mă numesc Radu.
Aerul i-a părăsit plămânii într-o clipită.
— Nu… Nu e posibil… Voi…
Tânărul, vizibil confuz, a privit-o mai atent.
— Credeți că mă cunoașteți de undeva?
Nora a vrut să spună „Da! Ești fiul meu! Ești Matei!”, dar cuvintele i s-au blocat în gât. Dacă nu erau ei? Dacă era doar o coincidență crudă, un joc bolnav al destinului?
Și totuși, inima ei refuza să creadă că era doar o asemănare.
— Eu… îmi pare rău, trebuie să fie o greșeală…
A făcut câțiva pași înapoi, dar tânărul s-a apropiat.
— Doamnă, stați… Nu arătați prea bine. E ceva ce putem face?
Nora l-a privit cu ochii încețoșați de lacrimi.
— Nu… Nu voi supraviețui unei alte dezamăgiri.
A vrut să plece, dar vocea bărbatului mai în vârstă a oprit-o.
— Ați pierdut pe cineva, nu-i așa?
S-a oprit, mușcându-și buza de jos.
— Da…
O pauză lungă s-a așezat între ei.
— Și eu, a spus Radu încet.
Nora l-a privit.
— Pe cine?
Radu a oftat, uitându-se spre fiul său.
— Soția mea. Acum doisprezece ani. Pe un vas care… s-a scufundat.
Lumea s-a învârtit în jurul ei.
— Care vas?
Radu a ezitat.
— Neptun 14.
Nora s-a prins cu putere de tejgheaua cu legume.
— Eu… am pierdut soțul și fiul meu pe acel vas.
Tânărul a clipit rapid, schimbând priviri cu bărbatul de lângă el.
— Mamă s-a urcat pe acel vas… dar noi nu am fost cu ea. Ne-a rugat să rămânem în oraș… A fost ultima dată când am văzut-o.
Într-o clipă, în mintea Norei, totul s-a răsucit.
Acești oameni nu erau Victor și Matei… dar pierduseră la fel ca ea.
Picioarele i-au cedat, iar Radu a prins-o ușor.
— Stați… haideți să vă așezați.
— Nu pot să cred… Doisprezece ani am crezut că sunt singură în durerea asta…
Tânărul s-a uitat la ea cu o căldură surprinzătoare.
— Poate că nu mai trebuie să fiți.
Ochii Norei s-au umplut de lacrimi.
Nu-i găsise pe cei pe care îi pierduse, dar poate… doar poate… destinul îi dăduse o altă șansă.
Și pentru prima dată după mulți ani, a simțit că nu mai era atât de singură.
