În adâncul inimii fiecărui credincios zace convingerea că a sluji în numele lui Hristos nu este un dar rezervat exclusiv pentru cei în veșminte sacre. Această realitate este personificată de Geta, o femeie care, potrivit cuvintelor unei personalități bisericești, a îmbrățișat rolul de „jumătate de preot” dedicând o mare parte din viața sa acestei misiuni sfinte. Văduvă de la o vârstă fragedă, Geta a continuat să urmeze calea de preoteasă cu seriozitate și devotament.
„Parcă a fost ieri,” își amintește Geta. „Prima mea Crăciun departe de casă, înconjurată de măreția munților, la vechiul mănăstire ctitorită de Mircea cel Bătrân. Sosirea mea la Mănăstirea Cozia m-a făcut să mă simt la porțile Raiului, învăluită într-o atmosferă de sfințenie și pace, ascultând pentru prima dată colindele sfinte ale călugărilor și ale elevilor seminariști.” Era anul 1974, o vreme când colindele românești erau rare, iar Geta a fost profund mișcată de această experiență.
În acest decor sacru, Geta și-a întâlnit viitorul soț, un elev al Seminarului Teologic din Craiova. A fost o întâlnire definită de idealuri comune și de o profundă dragoste pentru divin. Au urmat patru ani de corespondență intensă, în care viitorul ei soț a încercat să-i insufle înțelegerea profundă a misiunii preoțești și a responsabilităților care vin odată cu aceasta. Acceptând cu inima deschisă chemarea de a fi alături de un slujitor al bisericii, Geta a îmbrățișat această cale cu toată ființa sa.
Căsătoria i-a purtat într-o parohie izolată, departe de agitația urbană, unde Geta a trăit ani de fericire neîntrecută, participând activ la viața și misiunea bisericească alături de soțul ei. A devenit un sprijin inestimabil pentru soț și pentru comunitate, o veritabilă punte între enoriașe și duhovnic, aducând confort și încurajare în sufletele celor din jur.
Dragostea și dedicarea ei nu s-au diminuat nici după moartea prematură a soțului, răpus de o boală necruțătoare. Văduvia nu a oprit-o pe Geta să continue opera începută împreună, transformându-se într-o forță de neclintit pentru binele comunității. Copiii ei, urmând exemplul părinților, și-au găsit propriile căi de a contribui la binele societății, fie prin teologie, fie prin jurnalism.
Geta împărtășește un mesaj puternic pentru toți cei care se gândesc să urmeze o cale similară: să o facă dintr-o dorință sinceră de a sluji și de a iubi, nu din interes material. Viața alături de un preot este plină de provocări, dar și de o frumusețe rară, oferind șansa de a trăi într-un mod care reflectă dragostea eternă și iubirea lui Dumnezeu.
Povestea Getei este o mărturie a faptului că a fi în slujba oamenilor și a lui Hristos nu necesită neapărat veșminte bisericești. Este suficientă credința sinceră și dorința de a face bine, principii care ghidează fiecare pas pe acest drum spiritual.
