Cum arată azi Eva Kiss. Artista are 65 de ani. O mai tineti minte?
Eva Kiss făcea furori în anii 80 cu melodia Puterea dragostei (E scris în stele), însă nu departe de aceste momente a ales să părăsească România definitiv.
Cu toate astea, vocea sa caldă și vibrantă a dăinuit peste timp și astăzi, la peste 30 de ani de atunci, încă ne-o amintim cu drag și emoție.
Eva Kiss s-a mutat în 1990 în Danemarca, acolo unde o aștepta soțul său, Radu Constantin, fost basist în orchestra Romanticii, deja stabilit la Copenhaga.
Astfel, cu regrete pentru țara ce și-o lăsa în urmă, Eva Kiss și-a făcut bagajele, și-a luat fetele și a plecat să încânte cu vocea sa un alt popor. A povestit ulterior că s-a acomodat destul de greu și limba daneză i se părea imposibil de învățat, însă a reuși în timp să se adapteze.
Eva Kiss, astăzi în vârstă de 65 de ani, a fost căsătorită de două ori, din primul mariaj artista devenind mamă a doi copii, o fată de 46 de ani și un băiat de 38 de ani.
Cu Radu Constantin, bărbatul lângă care este alături de 34 de ani, mai are o fată în vârstă de 30 de ani.
Eva Kiss și soțul său, Radu Constantin
Eva Kiss continuă să cânte și acum cu aceași pasiune și emoție: “Cânt în continuare, acompaniată de soţul meu, iar repertoriul nostru cuprinde peste 700 de cântece. De două ori, în 1997 şi în 2004, am cântat chiar în faţa majestăţii sale, regina Danemarcei”, – a povestit Eva Kiss în urmă cu doi ani.
Eva Kiss în duet cu soțul său, Radu Constantin
În prezent, îndrăgita artista din Generația de Aur a muzicii românești și soțul său au împreună un studio de imprimări și până acum au realizat 3 CD-uri care au fost foarte apreciate și foarte bine vândute în Danemarca.
Cu toate că timpul și-a pus amprenta pe frumusețea artistei, iar trăsăturile s-au maturizat vrând nevrând, Eva Kiss continuă să păstreze în priviri un strop din seninătatea de odinioară, iar atunci când se urcă pe scenă zâmbetul îi redevine amprentă.
Cu dor de „acasă” şi de prieteni, Eva Kiss trăieşte în Danemarca din 1990. Lucrează, cântă, duce o viaţă normală şi fericită alături de familie.
Solista, ale cărei piese „Tăcutele iubiri”, „Puterea dragostei” sau „Anotimpul speranţelor” au rămas cu siguranţă în memoria multora dintre români, provine dintr-o familie simplă: mama (casnică) s-a dedicat creşterii celor patru copii, tatăl a murit când solista abia împlinise 7 ani.
După pierderea suferită se mută împreună cu mama şi cu fraţii la Târgu-Mureş. Devine mamă pentru prima dată la vârsta de 18 ani (în 1971), iar opt ani mai târziu pune bazele unei căsnicii care nu avea să fie una fericită. În 1980 dă naştere celui de-al doilea copil (un băiat), şi un an mai târziu reuşeşte să pună capăt mariajului eşuat. În 1984 se recăsătoreşte cu Radu Constantin (actualul soţ). Din acest punct începe şi povestea Evei Kiss, povestea unui capitol trăit în perioada 1989.
„Ce aş putea să scriu din vara sau toamna lui 1989? Soţul meu deja fugise în Danemarca încă din februarie 1988, iar eu eram singură cu cele două fetiţe (Eva, de 16 ani, şi Alexandra, de 1 an). Eram suspendată de la apariţiile tv şi radio şi nu mi-a fost deloc uşor. Am depus atunci actele ca să-mi urmez soţul, dar hârtiile şi aprobările mergeau foarte greu”, îşi începe Eva Kiss confesiunea.
„Încercam să supravieţuiesc. Am cântat prin nişte baruri de noapte (Salonul Spaniol, Intercontinental, pe Litoral), astfel ca să am din ce trăi cu fetele mele. Să-i dea Dumnezeu sănătate dlui Nicolae Bădoi (şeful Salonului Spaniol şi al Restaurantului Doina), care nu s-a temut să angajeze o solistă „cu probleme” şi astfel câştigam şi eu un ban cinstit, ca să-mi cresc fetele – după cum spuneam -, dar şi să plătesc pensie alimentară pentru băiatul meu, dintr-o căsătorie anterioară.”
AVENTURA PE SCURT A „SCĂPĂRII DE ROMÂNIA”
Soţul artistei, Radu Constantin, şi-a făcut debutul artistic la Teatru „I. Vasilescu”. De aici a pleacat în Finlanda cu orchestra „Roşu şi negru”. La întoarcerea din Finlanda, trupa se sparge şi se alătură orchestrei conduse de Micky Popescu, cu care are o colaborare de nouă ani, având turnee în toată Germania Federală.
Cutremurul din martie 1977 îl prinde la Barul Continental, unde chiar vorbeşte cu regretatul Toma Caragiu în jurul orei 21:00, când acesta coborâse să cumpere ceva de băut. Este printre ultimii care reuşesc să iasă din clădire înainte ca aceasta să cadă. Pleacă din nou în Germania, dar, după acest ultim turneu cu „Micky Popescu”, orchestra se destramă şi intră în colaborare cu orchestra Romanticii, cu care pleacă în Kuweit.
„În 1981 îşi formează propria orchestră: R.C.’Band, cu care plec şi eu în turneu în Siria – Damasc. După un turneu de şase luni, eu rămân în ţară (probleme familiale), iar el continuă turneele în ţările arabe (Kuweit, Arabia Saudită, Emiratele Arabe, Siria etc.).
Din cauza unor «binevoitori», în 1984 i se opreşte viza de ieşire din ţară, pe motiv că ar fi anticomunist şi că ar unelti împotriva regimului. Asta l-a cam supărat şi, când i s-a ivit prima ocazie de a părăsi ţara, a făcut-o. Asta s-a întâmplat în 1988, februarie 28, când împreună cu formaţia Cromatic primeşte un contract în Danemarca.
La primirea vizei am contribuit şi eu, deoarece am fost în audienţă la un tov. general (nu-i îi mai reţin numele), iar eu, fiind gravidă cu Alexandra în luna a şaptea, am fost girul soţului. Sinceră să fiu, nu eram sigură că va fugi, de altfel cred că nici el, dar aşa a fost să fie.”
Eva Kiss a rămas acasă cu fetele, a continuat să cânte peste tot unde era chemată.
„Când a ajuns în Danemarca m-a sunat soţul şi m-a întrebat dacă pot să îl urmez ori nu, în cazul în care face acest pas. Mi-a spus că se întoarce dacă eu nu pot merge, însă eu am fost de acord, i-am spus la rândul meu că îl urmez.
Speram şi eu că va fi mai bine, neştiind că va cădea regimul Ceauşescu. Şi au urmat zile şi luni de aşteptare, de incertitudine, de confuzie, în care nu ştiam ce va urma. Dar, de bine de rău, eu eram înconjurată de familie (fetele mele, mama, fraţii), de prieteni, dar el era singur printre străini, deoarece colegii de trupă cu care «fugise» nu l-au ajutat şi nici înţeles. Când ajung în străinătate, unii oameni se schimbă foarte mult.”
Ţineau legătura prin scrisori (corespondenţa Evei Kiss – ciudat -, dar nu a fost oprită de cenzură). Artista îi trimitea prin poştă soţului casete video cu fetiţa lui (Alexandra), care se născuse în lipsa tatălui ei (10 mai 1988).
„Venind Revoluţia, i-am propus să se întoarcă în ţară, însă, din păcate, nu putea. Cauza? În aşteptarea noastră, după ce a ieşit din azil politic, a încercat să ne primească într-un apartament din care să nu ne lipsească nimic. De aceea s-a împrumutat de la bancă şi, până nu lichida împrumutul, nu putea părăsi Danemarca. De aceea m-a rugat să vin eu acolo…
Astfel că la 26 ianuarie 1990 părăsesc România, împreună cu cele două fete (Eva, de 18 ani, şi Alexandra, de 1 an şi 9 luni) spre o ţară despre care nu ştiam multe… Dar au trecut douăzeci de ani şi… ceea ce ne-am propus la început nu s-a împlinit. La început a fost foarte greu şi ceea ce se zvonea, că «umblă câinii cu covrigi în coadă», nu era deloc adevărat. Românii de aici erau foarte dezbinaţi, iar un ajutor din partea lor era o utopie.
În timp ce lichidam împrumutul la bancă ne-am apucat să învăţăm limba, să-i cunoaştem pe oamenii de aici şi am început să ne dăm seama că nu sunt aşa de reci precum credeam, ci un popor de oameni buni, dornici să ne înţeleagă şi să ne ajute.”
Eva Kiss s-a adaptat vieţii de acolo, a reuşit să înveţe limba ţării de adopţie, a început să includă în repertoriul său artistic şlagăre daneze şi chiar a cântat de două ori în faţa reginei Danemarcei şi a familiei regale, a deschis un studio de înregistrări, a editat împreună cu soţul ei trei compact-discuri, a fost invitată în diverse emisiuni tv ale posturilor de televiziune şi de radio, a participat la concerte de binefacere pentru ajutorarea copiilor străzii din Bucureşti, a sinistraţilor afectaţi de tsunami din Asia, a copiilor nevoiaşi din Rusia, la un concert organizat de SOS Internaţional, pentru ajutorarea copiilor abuzaţi sexual din Thailanda, dar cel mai important este că „n-am uitat România nici o clipă şi am reprezentat-o cu cinste şi onoare.
Poate acum, după douăzeci ani, visul nostru se va împlini şi ne vom putea întoarce în România. Copiii au crescut, sunt la casele lor, aşa că noi, ca doi bătrânei, ne întoarcem pe meleagurile noastre dragi, să încercăm să mai delectăm publicul din România cu cântecele noastre până vom mai putea. Ce aş mai putea adăuga?
Am 56 de ani şi deja nu mai sunt tânără. Dacă trag linie, pot spune că sunt fericită, că am o familie frumoasă, am trăit pentru ea şi pentru muzică. Ce altceva aş putea să-mi mai doresc? Sănătate şi să mă întorc în România, să mai apuc să cânt publicului din ţară. Chiar dacă aici suntem bine integraţi, nicăieri nu este ca acasă.”