Credea că era tot ce visase vreodată – petale de trandafir, lumânări aprinse și dragostea vieții ei în genunchi, cerându-i mâna. Dar la mai puțin de 24 de ore după, el stătea în bucătărie, palid și serios, cerându-i inelul înapoi. Fără explicații, fără răspunsuri. Doar o cerere tăcută, sfâșietoare.
Am pășit în apartament, tocurile mele lovind ușor podeaua de lemn. Luminile erau difuze, iar aerul era îmbibat cu miros de trandafiri.
Un fior mi-a străbătut șira spinării – nu de frică, ci de ceva electric, ceva care îmi accelera pulsul. Respirația mi s-a oprit pentru o secundă în timp ce făceam încă un pas înainte, scanând încăperea.
Inima mi-a tresărit când am văzut petale delicate de trandafir împrăștiate pe podea. Roșu intens pe lemnul lustruit, ca niște picături de dragoste îndrumându-mă către ceva necunoscut. Am clipit, copleșită. La picioarele mele, între petale, zăcea un bilețel mic, marginile ușor răsucite.
„Urmează petalele.”
Un râs nervos mi-a scăpat. Oare chiar se întâmpla asta?
Degetele îmi tremurau în timp ce am ridicat biletul, privirea mea urmărind traseul petalelor ce ducea pe hol. Am pășit încet, inima bătându-mi din ce în ce mai repede.
Aerul era îmbibat cu aroma de trandafiri și altceva – ceară de lumânare, poate? Un parfum subtil, familiar? Holul se întindea în fața mea, fiecare petală o șoaptă tăcută, o promisiune. Traseul mă ducea direct spre baie. Ușa era întredeschisă, iar când am împins-o, am aprins lumina.
Acolo, pe oglinda din baie, scrise cu ruj roșu, erau cuvintele care mi-au tăiat respirația:
„Vrei să fii soția mea?”
Am rămas nemișcată, mâna ducându-se instinctiv la gură. Mi s-a strâns pieptul, iar bătăile inimii îmi răsunau în urechi.
Reflexia mea în oglindă mi-a arătat ochii mari, uimiți – până când, brusc, ceva s-a mișcat în fundal.
O umbră care se strecura. M-am întors rapid, exact în momentul în care el a ieșit de după perdeaua de duș, zâmbetul lui un amestec de emoție și determinare.
S-a lăsat pe un genunchi, podeaua scârțâind ușor sub el, și a ridicat o cutie de catifea, mâinile lui ferme, dar încărcate de emoție.
Lumina din baie s-a reflectat în inel, făcându-l să strălucească ca o stea pe materialul închis la culoare.
— „Te căsătorești cu mine?” a întrebat, vocea lui tremurând, dar plină de iubire, crudă de speranță.
Lacrimi mi-au umplut ochii. Mi-am acoperit gura, întregul corp tremurând sub valul de emoții – bucurie, șoc, neîncredere, dar și ceva mai profund, ceva ce știam cu certitudine.
Am dat din cap, un suspin scăpându-mi înainte să pot rosti vreun cuvânt.
— „Da! Da, bineînțeles!” am șoptit, vocea îmi tremura.
Mâinile îmi vibrau în timp ce el le-a luat în ale lui, degetele lui calde și familiare, stabilizându-mă în timp ce aluneca inelul pe degetul meu.
Am privit la el, vederea încețoșându-mi-se. Era minunat, dar nu era vorba despre inel – era vorba despre el, despre noi. Despre viața pe care eram pe cale să o începem împreună.
M-a tras într-o îmbrățișare strânsă, brațele lui ferme în jurul meu, ancorându-mă în realitatea acelui moment. M-am agățat de el, inspirându-i parfumul, simțind bătăile inimii lui în sincron cu ale mele.
Pentru acea clipă, nimic altceva nu conta.
A doua zi…
A doua zi dimineață, aproape că străluceam de fericire în timp ce mă sprijineam de tejgheaua din bucătărie, telefonul lipit de ureche.
— „Mamă, nu o să-ți vină să crezi! M-a cerut în căsătorie! De Valentine’s Day!”
Mama a scos un oftat fericit de la capătul celălalt al liniei.
— „Oh, draga mea, ce minunat! Spune-mi tot!”
Am râs, jucându-mă cu inelul de pe deget în timp ce îi povesteam fiecare detaliu – petalele de trandafir, mesajul scris pe oglindă, cum îi tremurau mâinile când mi-a întins inelul.
Inima îmi era încă ușoară, obrajii îmi dureau de la cât zâmbisem de când se întâmplase totul.
Mama a râs și ea.
— „Pare un vis. Sunt atât de fericită pentru tine!”
— „Știu!” am oftat, privind inelul pe degetul meu. „Nici mie nu-mi vine să cred că s-a întâmplat cu adevărat.”
Atunci am auzit pași în spatele meu.
M-am întors și l-am văzut intrând în bucătărie, dar ceva în expresia lui mi-a făcut stomacul să se strângă.
Părea palid, ochii lui întunecați de ceva nespus.
— „Așteaptă puțin, mamă,” am spus repede, acoperind receptorul.
— „Ce s-a întâmplat?” am întrebat, zâmbetul meu estompându-se.
A oftat adânc, trecându-și mâna prin păr.
— „Trebuie să vorbim.”
Ceva în tonul lui mi-a trimis un fior pe șira spinării.
— „Poate să mai aștepte? Sunt la telefon cu—”
— „Nu,” m-a întrerupt, vocea lui fermă. „Trebuie să-mi dai inelul înapoi.”
Inima mi s-a oprit.
Camera din jurul meu s-a estompat pe măsură ce cuvintele lui s-au înfipt în mintea mea.
— „Ce?”
Maxilarul i s-a încordat, iar el a făcut un pas spre mine, mâinile afundate adânc în buzunare.
— „Te rog,” a spus, vocea lui grea. „Doar… dă-mi-l înapoi. Îți pot lua altul mai târziu, promit. Dar acum am nevoie de el.”
Degetele mele s-au strâns instinctiv în jurul inelului, de parcă ținându-l ar putea opri ce se întâmpla.
— „De ce?” am șoptit, simțind cum mi se strânge gâtul.
A evitat să mă privească în ochi.
— „Nu pot să-ți explic. Doar ai încredere în mine.”
Încredere? Cum aș fi putut să am încredere în el, când stătea acolo cerându-mi înapoi simbolul a tot ce ne promisesem cu o noapte înainte?
Respirația mi-a devenit neregulată.
„Asta nu e amuzant.”
Dar el nu a zâmbit.
Într-o clipă, magia serii trecute s-a spulberat. 💔
