Cea mai lungă denumire actuală de localitate din România, formată dintrun singur cuvânt, pare să fie Streisângeorgiu (15 litere), un sat din judeţul Hunedoara. Dacă luăm în considerare şi fostele nume de localităţi, atunci descoperim un nume şi mai lung, de 16 litere. Este vorba de Caragheorghevici, un vechi nume al comunei Bocsig din judeţul Arad.
Cu 14 litere avem Constantineşti, numele mai multor localităţi rurale. Cel mai lung nume de localitate din România pare a fi Staţiunea Climaterică Sâmbăta (27 de litere) un sat din judeţul Braşov. Din contră, recordul de cea mai scurtă denumire de localitate din România îi revine unei comune din judeţul Sălaj – Ip. Alte denumiri geografice româneşti de 2 litere sunt On, un râu din judeţul Bihor, şi Uz, numele unui râu, al unei văi şi al unui pas din Munţii Ciucului.
Cel mai lung nume de familie românesc ar putea fi PROTOPOPITORICESCOVICI cu 22 de litere. Un alt nume, confirmat de cartea de telefon, CARAGHEORGHEOPOL conţine 16 litere.
Din punct de vedere al istoriei limbii s-a luat adesea poziţie împotriva cuvintelor lungi create în mod abuziv. În Abecedariul pentru şcoale începătoare al lui Nifon Bălăşescu, publicat în 1854, apărea inonorificabilitudinaţionalitat e, un termen creat, aparent, pe baza latinescului honorificabilitudinitatibus întâlnit la Shakespeare. Acest cuvânt de 34 de litere, calificat drept „minune filologică”, a fost criticat de Vasile Alecsandri, în articolul O bazaconie limbistică (în „România literară”, nr. 14, 1855): „Doamne! Doamne! de multă limbistică ce au dat peste capetele noastre, or să ajungă copiii noştri a ieşi din şcoale cu limba de un cot, ca şi cuvintele de sânt siliţi a învăţa şi a rosti, sărmanii”.
Acelaşi cuvânt a fost ridiculizat şi de Alecu Russo, în Cugetări: „Pe lângă pedantismul sistemelor, care se îndeletnicesc a propune până şi copiilor din faşe, în loc de idei, probleme limbistice ca: Inonorificabilitudinaţionalitate, probleme ce aduc aminte, nevroind, de Rabelais şi de Molière, mai înţelegem încă prin pedantism ţipătul de aristocraţie şi de rusolatrie aruncat asupra celor ce doresc înfrumuseţarea, înavuţirea limbii, după firea ce i-a dat o plămădeală de una mie de ani; aceştia dar resping schimbările scolastice; fiecare parte a României astăzi a înfiat o limbă păsărească, înţeleasă numai de adepţi.”
