Maica Teresa din Calcutta a fost una dintre cele mai influente personalități ale secolului XX. Această femeie fragilă a devenit un simbol al dragostei și întruchiparea bunătății umane. Ea avea doar câteva doleanțe, pe care și-a dorit să le pună în aplicare milioane de oameni din întreaga lume:
Nu există cheia fericirii. Ușa este întotdeauna deschisă.
Cu cât mai multă iubire, înțelepciune, frumusețe, bunătate descoperi în tine, cu atât mai mult le observi în lumea din jurul tău.
Nu avem nevoie de arme și bombe. Pentru a cuceri răul, avem nevoie de iubire și de compasiune. Toate eforturile iubirii sunt lucrări pentru binele lumii.
Când condamnați oamenii, nu aveți timp să îi iubiți.
Fie ca toți cei care vin la tine să plece fiind mai buni și mai fericiți.
Cel mai important medicament este iubirea și îngrijirea delicată.
Nu este necesar să faci lucruri minunate. Poți face puțin, dar cu mare dragoste.
Cuvintele de încurajare și de felicitări pot fi scurte, dar să aibă ecou nesfârșit.
Indiferent ce faceți, faceți-o cu dragoste sau nu faceți deloc.
Cea mai mare sărăcie este sărăcia inimii.
Răspândiți dragostea oriunde v-ați afla, în special în propria casă.
Dragostea este fructul care se înmulțește în orice moment și la care orice mână poate ajunge.
Părinții săi, de origine albaneză, erau devotați bisericii catolice și implicați în toate acțiunile acesteia. Pe când avea doar 8 ani, tatăl său s-a dus, iar ea s-a apropiat foarte mult de mamă, o persoană foarte pioasă și plină de compasiune față de semenii săi, care i-a insuflat fiicei sale spiritul actelor de caritate
La vârsta de 12 ani, Agnes Gonxha Bojaxhiu – se citeşte Agneza Gongea Boiagiu – a simțit prima chemare către viața religioasă, iar șase ani mai târziu, la 18 ani, în 1928, a plecat la Rathfamham, lângă Dublin, la călugărițele irlandeze de Loretho, unde a învățat limba engleză.
Acolo a primit numele Sora Maria Tereza, după Sfânta Tereza din Lisieux. Un an mai târziu, în 1929, a părăsit Irlanda și s-a oprit în India, la Darjeeling, unde, în 1931, a depus primul jurământ de credință. A fost trimisă apoi la Calcutta, unde a predat la Liceul de Fete Sfânta Maria, condus de călugărițele de Loretho și în care studiau fete din familii sărace. În această perioadă, a învățat bengaleza și hindi.
La 24 mai 1937, a depus jurământul final de credință, numindu-se, de acum înainte, Maica Tereza. A continuat să predea la Liceul Sfânta Maria, iar în 1944 a fost numită directoare a acestuia. Prin bunătatea și generozitatea ei, a încercat să le insufle elevilor devoțiunea față de Iisus Hristos: ”Dă-mi puterea să fiu lumina din viața lor, pentru ca, în cele din urmă, să-i pot conduce către Tine” („Give me the strength to be ever the light of their lives, so that I may lead them at last to You,”), scria Maica Tereza într-o rugăciune, potrivit site-ului biography.com.
Doi ani mai târziu, la 10 septembrie 1946, pe când se afla într-un tren care urma să o ducă la Darjeeling pentru un popas spiritual de câteva zile, are revelația ”celei de a doua chemări a Domnului”. A auzit vocea Domnului Iisus Hristos care i-a spus ”Vino, fii lumina Mea!”, cerându-i să-și dedice viața celor mai săraci dintre cei săraci, celor bolnavi și nevoiași. Cum deja depusese jurământul final de credință, nu a putut părăsi mânăstirea fără o permisiune oficială. În 1948 primește, din partea arhiepiscopului de Calcutta și a Vaticanului, acceptul oficial de a propovădui iubirea pentru aproapele, din afara Ordinului.
Din acel moment, Maica Tereza nu a mai purtat hainele de călugăriță, adoptând îmbrăcămintea săracilor bengalezi: un sari de culoare albă, cu o bordură albastră (în amintirea Sfintei Fecioare Maria). După șase luni de pregătire medicală, s-a îndreptat către periferia orașului, neavând alt scop decât acela de a-i ajuta ”pe cei nedoriți, pe cei neiubiți și pe cei neîngrijiți”. Mesajul ei era cât se poate de simplu: „cei săraci trebuie să știe că-i iubim”.
S-a dedicat în întregime semenilor săi, îngrijind copii sau alinând suferințe, a deschis o școală în aer liber și o casă pentru cei fără adăpost și a convins autoritățile locale să facă donații pentru această cauză. Prin eforturile Maicii Tereza, milioane de bolnavi au primit adăpost și au fost tratați în dispensare mobile sau în clinici specializate și sute de mii de copii abandonați au fost îngrijiți și dați spre adopție.
În octombrie 1950, a întemeiat, sub numele de Misionarele Carității, o nouă congregație religioasă în Arhidioceza Calcuttei. La început, aceasta avea doar 12 membri, foști profesori și foști elevi de la Liceul Sfânta Maria, dar, pe măsură ce congregația s-a dezvoltat și au început să primească mai multe donații, activitatea acesteia a crescut exponențial.
În 1952, i se repartizează o casă cu trei etaje, situată pe Lower Circular Road 54-A, viitorul sediu central al congregației. Cele 250 de călugărițe care trăiesc aici își încep ziua la ora 4.30 cu rugăciuni și meditații închinate Domnului în capela de o simplitate înduioșătoare.
Într-o zi, un ziarist, văzând-o cum spăla un bolnav cu răni grave, a spus: ”Eu n-aș face așa ceva nici pentru un milion de dolari”. ”Nici eu”, i-a răspuns Maica Tereza. ”Pentru un milion de dolari nu, însă din iubire față de Hristos, da, și cu bucurie”.
Semenii săi o priveau ca pe o sfântă, dar Maica Tereza spunea: ”Sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu. El scrie ceea ce vrea. Sunt sigură că e El, nu eu. Este lucrarea Lui, nu a mea. Eu sunt doar disponibilă la poruncile Sale. Fără El nu pot face nimic. Însă nici Domnul nu ar putea face nimic pentru cineva care ar fi plin de sine. (…) Trebuie să acționăm ca și cum totul ar depinde de noi… dar să-i lăsăm restul lui Dumnezeu.”
”Imperiul carității” creat de Maica Tereza s-a extins continuu. În anul 1952, a fost deschis Nirmal Hriday, un cămin din Kalighat, unde și-au găsit adăpost 60.000 de bătrâni nevoiași, în 1955 — orfelinatul Shishu Bhawan, iar în 1964 — colonia de leproși din apropiere de Calcutta. În decursul anilor, au mai fost înființate o clinică pentru bolnavii de tuberculoză, o maternitate, un cămin pentru mamele necăsătorite și numeroase școli. În 1965, a deschis primul cămin în afara Indiei, în Venezuela. La New York, a deschis un sanatoriu pentru cei infectați cu HIV/SIDA. A călătorit și la Beirut, unde a îngrijit atât copiii creștini cât și pe cei musulmani. În 1991, a deschis un cămin la Tirana. A fost prezentă și în România, în 1990, cu ocazia deschiderii, la Bacău, a Casei Misionarelor Carității, precum și în 1992.
În 1995, susținea financiar, din donații publice, 534 de cămine în 115 țări, iar în 1997, congregația număra 4.000 de surori în 610 fundații din 123 de țări. Activitatea desfășurată de Maica Tereza s-a bucurat de apreciere în lumea întreagă.