Kevin privi canapeaua ușor uzată și pătată pe care bunica i-o lăsase în testament. Tresări când transportatorii o lăsară jos cu un zgomot puternic. Își flutură mâna pentru a îndepărta un nor de praf și se apropie să verifice dacă canapeaua nu fusese deteriorată.
„O să-mi fie dor de bunica”, spuse Kevin, trecându-și degetele peste o pată întunecată pe care o cauzase când vărsase suc pe canapea. Bunica fusese atât de îngăduitoare în acea zi, mai preocupată să-i umple din nou paharul decât de dauna provocată canapelei.
„De ce să plângi după o bătrână care ți-a lăsat gunoiul ăsta?”, spuse tatăl, clătinând din cap și lovind un colț al canapelei.
— Nu e gunoi, tată. Este o amintire de la bunica. O să câștig bani când voi fi mare, dar nu pot crea mai multe amintiri cu ea.
Buza tatălui se curba într-o grimasă de dispreț, ochii lui strângându-se într-o privire tăioasă. — Nu a făcut altceva decât să ne cauzeze probleme de când a murit mama ta. Ai uitat că bunica ta m-a denunțat la Protecția Copilului? Și ce spui despre cum te-a dat acelei alte familii?
Kevin plecă privirea. — Oamenii ăia nu sunt chiar atât de răi. M-au lăsat să stau aici cu tine în zilele astea, pentru înmormântarea bunicii. Mi-aș dori să nu trebuiască să mă mai întorc… Vreau să locuiesc cu tine.
— O să rezolvăm, băiete. Tatăl îi ciufuli părul. — O să văd ce pot face să obțin custodia ta acum că bunica cea băgăcioasă nu mai e ca să-și impună dorințele. Tu și cu mine o să fim din nou o familie.
Kevin zâmbi și se apropie să-l îmbrățișeze pe tatăl său, dar bărbatul deja se întorsese cu spatele. Tatăl își scoase o băutură din frigider, se prăbuși în fotoliul său și porni televizorul. În câteva momente, apartamentul se umplu de injurii și sunete de împușcături din ceea ce urmărea el.
Kevin plecă din nou capul, lăsându-și umerii să cadă. Îi fusese foarte dor de tatăl său… dar acesta nu fusese niciodată un om afectuos, spre deosebire de mama sa. Kevin clătină din cap, evitând gândurile despre ea. Încă îl durea prea tare să se gândească la mama. Înmormântarea ei, de acum șase luni, fusese cea mai rea zi din viața lui. Iar acum bunica plecase și ea.
Privind apartamentul, observă că nimic nu se schimbase în timp ce locuise la Denise și Miguel. Acesta era încă acasă, iar el refuza să plece din nou. Tatăl lui avea să rezolve lucrurile, astfel încât să poată rămâne aici pentru totdeauna.
Oftează și se așeză pe canapeaua bunicii. Un obiect rigid și ascuțit îl înțepă în spate. Kevin apăsă cu mâna pe pernă și rămase fără suflare…
Kevin ridică perna și descoperi un mic plic alb ascuns acolo. Cu mâinile tremurânde, îl deschise și găsi înăuntru o scrisoare scrisă de mână, cu litere mici și precise, recunoscând imediat scrisul bunicii. Înăuntru, câteva bancnote erau împăturite, iar textul părea să fie un mesaj special pentru el:
„Dragul meu Kevin,
Știu că viața nu a fost întotdeauna blândă cu tine, dar vreau să știi că te iubesc mai mult decât cuvintele pot exprima. Acești bani nu sunt mulți, dar sper să te ajute atunci când vei avea nevoie. Păstrează-ți bunătatea, curajul și dorința de a merge mai departe, indiferent de greutăți. Întotdeauna vei avea amintirea mea alături de tine.
Cu dragoste,
Bunica.”
Lacrimile îi șiroiră pe obraji în timp ce ținea scrisoarea la piept. Se simțea ca și cum bunica i-ar fi lăsat un ultim strop de speranță, o reamintire că el conta și că cineva avea încredere în el.
Privirea i se îndreptă către tatăl său, care continua să stea nepăsător, pierdut în lumea sa. Kevin înțelese că promisiunile bărbatului erau doar vorbe goale și că, pentru a-și construi un viitor, trebuia să se bazeze pe propria putere. Bunica i-a oferit ultima lecție: uneori, dragostea nu se măsoară prin ceea ce lăsăm material, ci prin felul în care marcăm sufletele celor dragi.
Kevin strânse plicul în mână, hotărât. Nu avea să mai aștepte ca alții să rezolve lucrurile pentru el. Bunica îi dăduse darul cel mai prețios: curajul de a merge mai departe.
