Am divorțat acum 35 de ani, și alea nu erau vremuri de dat divorț, credeți-mă! l-am iertat multe soțului meu, însă faptul că a trebuit să accept să aibă o amantă, eu fiind însărcinată, mi-a distrus viața. Era să pierd copilul, și asta n-am mai suportat!
Gânduri bune sau rele, contează ce înmagazinăm în minte. Dar, mai ales, contează și cât de des le actualizăm. Pentru că, dacă îți dorești zi de zi aceleași lucruri, o ureche mare și invizibilă le aude. și le împlinește. Culmea, exact atunci când ai nevoia cea mai mare.
Pe vremea când am divorțat eu, acum 35 de ani, era o erezie să-ți lași bărbatul. Cel puțin așa era considerat în orașul meu natal. Să nu credeți că provincia e moartă! Drame și nefericiri se consumă și aici. La fel, împliniri și fericiri. De altfel, dragostea e universală, e o lecție pe care o știm cu toții. Universali sunt și unii bărbați. Iată altă lecție de care au parte multe femei! Printre ele, mă aflu și eu. Eram însărcinată în 6 luni când Adi a venit la mine și mi-a zis foarte franc:
— Lidia, să știi că eu nu o pot duce mult timp așa!
— Așa cum? l-am întrebat eu curioasă de ieșirea lui.
— Așa fără amor!
— Nu poți să mai ai și tu puțină răbdare?
— Jumătate de an am suportat! Nu mai pot încă 3 luni!
— Numai la prostii îți stă capul, bărbate! De parcă nu ai ști că risc să pierd sarcina…
— Riști mai mult de-atât! a adăugat el.
— Ce mai risc, Adi?
— Să mă pierzi și pe mine!
— Dar știi că ai tupeu! Cine te-a învățat să îmi spui prostiile astea?!
— Eu îmi găsesc o femeie, nu mai pot rezista fără relatii intime!
— Găsește-ți și du-te învârtindu-te! Ești luat cu capul! i-am spus soțului meu extrem de nervoasă.
Deci asta era problema lui… și dacă nu ar fi știut că duc greu sarcinile… Pierdusem două. Cine a trecut prin așa ceva știe ce înseamnă asta. Cine nu, nu-i doresc! Eu am crezut că bărbatul meu glumește, dar, din păcate, vorbea serios.. Eram dispusă să îmi risc căsnicia numai să pot aduce și eu pe lume un copil.
Am luptat cu mine să nu mă consum și să nu bag în seamă prea tare cuvintele lui Adi și, puteți râde de mine!, am acceptat să-și ia o amantă. Le știam chiar și programul, imaginați-vă! Nu am mai zis secretul meu nimănui, de teamă să nu râdă lumea de mine.
Aveam senzația că toți din jurul meu sunt fericiți, mai puțin eu. Că toți se împacă de minune cu soțul sau soția, mai puțin eu.
Ce era să fac? îmi doream copilul, voiam să îl păstrez și pe Adi, ca să nu crească fără tată, în consecință, aveam o luptă grea de dus. Din cauza stresului, s-a întâmplat și nenorocirea!— Lidia, ți-am zis să nu te stresezi! E plină balta de pești, dragă!
— Mă lași?! Tu vorbești din cărți? Pune-te în locul meu ca să înțelegi situația…— Iubito, tu ce ți-ai dorit? Bărbat sau copil? Nu știi că toți sunt la fel?!
— Mi-am dorit familie, Doina! Familie!
— Familia poate fi formată și din două persoane, iar aceste două persoane pot fi mama și copilul… încerca să mă încurajeze vară-mea, Doina.
— Greșit, Doina! Pentru mine lucrurile sunt mai clare, clasice aș putea spune: familia înseamnă mamă, tată, copil, i-am dat eu replica.
— Găsești tu și tată, numai stai liniștită!
— Of… De aș putea…
Am născut prematur, din cauza stresului. într-o primă fază, am putut accepta faptul că Adi se ducea la o femeie, știam ziua și ora. De nu le-aș mai fi știut… Nu am zis nimic, am ținut în mine. Dar chestia asta m-a tulburat atât de tare, încât am născut prematur, cum v-am spus… Copilul nu avea nici 7 luni. Mi-a fost foarte greu. Puteam primi orice veste de parcă nu era de ajuns tot ce mi se întâmplase deja!, iar gândul că mi-aș putea pierde copilul mă înnebunea.
— Lidia, va fi bine, am vorbit cu doctorul acum!
— Ce a zis, Doina?
— La început, va sta mai mult în spital, dar nu sunt pericole prea mari ca să îl pierzi…
— Să te-audă Dumnezeu, Doina!
Verișoara mea a stat mereu lângă mine permanent cât am fost internată. M-a ajutat enorm. Adi, însă, se pare că se îndrăgostise de respectiva. Singurul gând care mă ținea pe picioare era faptul că fetița mea avea șanse să trăiască. Era de-ajuns pentru mine. Acum nu mai aveam decât o dilemă. Ce urma să fac? Să divorțez? Să las de la mine? Vă rog să mă credeți că, în momentul în care am putut să-mi țin copilul în brațe, am uitat de toate astea. și nu mică mi-a fost mirarea când m-am trezit cu Adi în salon.
— Tu, aici? S-a trezit în tine instinctul de soț?
— Am venit să văd copilul, Lidia!
— Află că e prima și ultima dată când îl vezi…
— Nu faci ce vrei!
— Ba fac! și tu ai făcut ce-ai vrut! i-am închis eu gura lui Adi.
Am prins brusc curaj. Când l-am văzut în fața ochilor, mi s-a întunecat imaginea. Revedeam toate scenariile din mintea mea. Eu mă chinuiam să duc o sarcină până la final, iar el se distra cu amanta cine știe pe unde… Am uitat de teamă și de tristețe și am devenit curajoasă. De ce mi-o fi luat atât de mult? După ce am venit cu fetița mea acasă, am și trecut la fapte.
— Bravo, fetițo! Ești așa cum te vreau! m-a încurajat Doina.
— Nu sunt chiar sută la sută, dar, oricum, mai mult decât înainte…
— Adică știi mai bine ce vrei, nu?
— Cam așa ceva!
— Bine, bine, și după divorț ce faci?
— 0 să mă rog să mi se îndeplinească dorința!
— Ce dorință, Lidia?
— Să găsesc un bărbat care să nu facă nimic, dar să nu fie afemeiat!
— Să le aibă pe toate, mai puțin vocația voluptății?
— Vocația voluptății, Doinițo! Câtă profunzime… Să nu meargă la femei, drăguțo! Voluptatea e a noastră, a femeilor, nu a bărbaților!
— Verișoară dragă, nu te contrazic! Spuneam la început: gânduri bune sau rele, contează ce înmagazinăm în minte. Dar, mai ales, contează și cât de des le actualizăm. Pentru că, dacă îți dorești zi de zi aceleași lucruri, o ureche mare și invizibilă le aude. și le împlinește. Culmea, exact atunci când ai nevoia cea mai mare.
I-am zis Doiniței că vreau un bărbat care poate fi în toate felurile posibil, numai afemeiat nu. Să nu facă nimic, să stea numai în pat, la televizor, dar să știu că e numai al meu. Am anticipat portretul lui Albert! După ce am divorțat, toată atenția mi-am concentrat-o asupra Laurei, fetița mea. Adi a dispărut ca o muscă. Cred că i-a convenit alegerea mea, aceea de a ne despărți. Nu avea chef sub nicio formă să-și asume responsabilități. Grea misiune pentru el jobul de tată! Mai ușor era rolul de amant… în fine… Când l-am întâlnit pe Albert, Laura mergea deja. Cu păpică bună și dragoste multă, am pus-o pe picioare repede. Cine o vedea nu spunea că e născută pre-matur… Albert era în parc, eu la fel. Ne ciocneam aproape zilnic unul de altul.
— Ești din zonă?
— N-aș zice… Dar nu locuiesc departe… Prefer parcul acesta, e mai curat și mai retras…
— Și soția ta nu vine și ea?
— Nu prea…
— Aha, ei, fiecare știe mai bine…
Părea mai stingher, mai moale aș putea zice. Când l-am invitat la mine, să luăm masa împreună, s-a mai dezghețat, ce să zic… Nimic din comportamentul lui nu mi-ar fi spus că omul acesta trecuse printr-o tragedie. Soția lui murise la naștere, iar el rămăsese singur cu fetița. Da, avea ș iel o fetiță…
Continuarea poate o intuiți. Ne-am împrietenit, dar nu ne-am căsătorit. Mi-a zis dinainte că îi este teamă de o căsătorie. Ciudat, și mie la fel! Suntem împreună și azi, fără acte, dar împreună! Nu m-a supărat niciodată cu nimic, iar dacă nu mișcă un pai în casă e ultima tristețe. Decât afemeiat, mai bine să nu facă nimic! Exact cum mi l-am dorit!
