Auzul sau urechea muzicala este capacitatea de a diferentia si de a face mental un raport corect intre mai multe frecvente ale sunetului.
Auzul muzical deci, este intr-un fel ca distingerea culorilor: sa iti dai seama care e rosu, care e albastru, si mai apoi cu diferentieri mai mici spre exemplu intre rosu si portocaliu, intre portocaliu si galben, sau intre roz si mov… etc.
Daca la culori exista extrem de putin daltonisti pe lumea asta, la muzica APARENT exista foarte multi afoni. Problema nu este insa fiziologica [exista statistic tot atat de multi afoni fiziologic cat si daltonisti], ci pentru ca daca in cazul culorilor cand un copil se uita la iarba si zice ca e albastra sau mov, imediat i se spune ca este verde si nu e lasat sa i se intipareasca in minte alta legatura intre culoare si notiunea propriu zisa, la cantat …. in general la varstele mici parintii si educatoarele au mare grija ca macar cuvintele sa se inteleaga, dar nimeni nu isi pune vre-odata problema sa ii invete pe copii urmareasca linia melodica cat mai corect.
Asa ca… daca unui copil i se permite sa spuna zi de zi ca iarba e fie roz, fie mov, fie neagra si eventual e si laudat constant pt. asta – in mintea parintelui fiind important doar faptul ca a recunoscut iarba, ce conteaza ca nu a mentionat corect culoarea!… nu e cazul sa ne alarmam ca nu stie ca iarba e verde si nu poate recunoaste culoarea verde, desi teoretic el este fascinat de culori [respectiv, revenind la paralela noastra – e un copil care reactioneaza la muzica, are tendinta de a fredona permanent, danseaza dupa orice melodie, etc].
Cat timp copilul este mic (pana la 9-10 ani), cu ceva exercitiu, acest auz se poate corecta. Cu cat e mai mic copilul, cu atat e mai usor sa-l inveti sa cante corect, sa distinga frecventele cu mai mare acuratete.
Mama mea este profesoara de muzica, cu o experienta de peste 50 de ani la catedra (da, stiu, pare neverosimil, dar a inceput la 19 ani si acum are 73, perioada in care nu a intrerupt predarea decat un singur an!). Totdeauna se mira foarte tare de ce cand facea selectia pentru cor in clasa a V-a [cand copiii aveau pt. prima data profesor de muzica specializat], gasea doar 3-4 copii cu auz muzical din clase de 30-40 de elevi.
Reiesea ca 90% din populatie ar fi afona, un procent extrem de mare! [dar, trebuie sa recunoasteti, toti cei care ati trecut prin perioada in care orice scoala avea cor, ca doar un procent mic, de maxim 10% din elevi facea parte din cor. Singurul criteriu de selectie pentru cor este auzul muzical, nimic altceva!] Misterul s-a elucidat pentru mama la un moment dat, cand, din anumite ratiuni organizatorice o invatatoare cu functie de conducere a necesitat o degrevare de ore, iar mama a trebuit sa preia ora de muzica saptamanala de la clasa respectiva.
De unde la inceputul anului nu erau foarte multi copii care sa stie sa cante – la acea varsta si ambitusul este foarte mic, si cantecele mult mai usoare si progresive ca dificultate – pana la sfarsit absolut toti cantau. In momentul in care acesti copii au ajuns in clasa a V-a, dupa 4 ani in care o singura ora pe saptamana li s-a aratat cum trebuie cantat corect, 90% dintre ei au intrat in cor in grupa A, doar 10% avand ceva probleme – dar clar ne fiind afoni [grupa B]. Mama avea o pepiniera permanenta la cor de grupa B – copii care puteau reproduce sunete, sau mici fragmente dintr-o melodie, dar nu cantau „curat” mereu. Acesti copii din grupa B, ajungeau de cele mai multe ori in grupa A, dupa repetitiile de la cor.
Tot din experienta mamei am mai vazut un alt lucru care sta in sprijinul acestei teorii. Pentru a intra la Liceul Pedagogic sau la Seminarul Teologic, orice candidat are de sustinut o proba de aptitudini muzicale. Problema multora era insa ca abia in clasa a VII-a sau chiar la inceputul clasei a VIII-a isi dadeau seama ca vor sa urmeze o astfel de cariera, si desi erau foarte pregatiti la celelalte materii de examen probele de aptitudini erau spaima tuturor.
De ce? Pentru ca pana la varsta de 13-14 ani au fost etichetati drept afoni, si s-au comportat ca atare. Pentru ca li se spusese ca nu pot distinge corect frecventele, nici nu isi puneau problema ca daca s-ar stradui indeajuns de mult ar putea sa inceapa sa o faca. Lucrul cu acesti copii – adolescenti deja – era extrem de anevoios. Mama facea o „munca de ocna” cu ei, si era nevoie de o ambitie si o determinare destul de serioasa si din partea copiilor, dar dupa un an de zile de eforturi supra omenesti cate-odata, TOTI, dar absolut TOTI treceau proba de aptitudini muzicale.
Evident, nu cantau piese elaborate, repertoriul era foarte atent selectionat pentru fiecare in parte tocmai pentru a nu-l pune in dificultate, si de multe ori cele 2-3 cantecele pe care le pregateau erau muncite luni de zile – dar le cantau corect! Puteau reproduce corect sunetele cantate la pian si treceau chiar si proba de memorie muzicala – cand examinatorul canta un mic fragment necunoscut de candidat, iar acesta trebuie sa-l repete. Nu era un dresaj mecanic, lucrurile cu auzul muzical al acelui copil incepeau chiar sa functioneze. Si nu este vorba despre un caz singular, au fost zeci de astfel de elevi care au trecut prin mainile mamei mele. Dar munca si de partea profesorului si de partea elevului era titanica la aceasta varsta.
Concluzia mea personala, din experientele vazute cu ochii mei, atat ale mamei cat si ale mele, (desi sunt si destui muzicieni care imi vor sari in cap!) este ca auzul muzical este in 99% din cazuri educabil, dar ca e din ce in ce mai greu educabil odata cu trecerea timpului. Cu cat copilul este mai mic, cu atat mai usor si mai natural se invata.
Ce raspunsuri finale, mai scurte, dupa aceste precizari ar fi de dat? Pai… sa le luam pe rand!
Are copilul meu talent muzical?
Poate da, poate nu. Ce trebuie stiut insa despre talentul muzical este faptul ca devine important in cazul in care va doriti ca micutul sa fie urmatorul Sviatoslav Richter. Daca nu vreti asta, talentul este relativ [spre absolut 🙂 ] irelevant. Important pentru copil este sa invete sa cante corect, sa poata citi o partitura muzicala, sa asculte in mod avizat o piesa muzicala.
Are copilul meu „voce”?
La vasta mica, cel mai probabil NU. Dar asa si trebuie sa fie, asa este normal! Orice profesor de canto clasic va va spune ca studiile de canto adevarate incep dupa 14 ani, cand vocea poate incepe sa fie modelata. Si iar, profesorii de canto clasic va vor spune ca au intalnit multi adolescenti care poate ar fi putut face cariera ca solisti de opera, dar „si-au stricat vocea”, fortand-o inainte de vreme. Deci, pentru urmatoarea Angela Gheorghiu, va trebui sa asteptati pana la 13-14 ani ca sa aflati verdictul – daca are sau nu „voce” 🙂
Ii va placea copilului meu sa studieze la instrument?
Iar, cel mai probabil, cand va da de greu tendinta va fi de abandon, si discutia este atat de lunga incat am dedicat un intreg articol acestui subiect la care am primit si un raspuns de la o pianista, profesoara de pian si in acelasi timp mamica – puteti sa-l cititi aici,
Are copilul meu auz muzical?
Da, cu siguranta are! dar e foarte posibil sa fie nelucrat. Acesta e singurul lucru care se poate testa in acele „teste de aptitudini muzicale” obisnuite. Si poate va veti intreba, daca tot zic ca auzul este educabil, de ce se mai dau teste de aptitudini? De cele mai multe ori acceste teste se dau pentru a departaja niste candidati pentru niste locuri limitate.
Un exemplu: la Scoala de muzica X, pentru clasa I sunt 15 locuri la pian, dar s-au inscris 35 de copii care vor sa studieze acest instrument. Ai putea sa faci departajarea in 2 feluri: primul veni, primul servit SAU…. test de aptitudini.
Ce relevanta are atunci testul de aptitudini? Pai… are, mai ales daca cititi cu atentie articolul precedent despre care tot am facut vorbire. Daca un copil dovedeste ca auzul sau este mai „lucrat” inseamna ca in mediul in care traieste exista mai multe conditii care au favorizat asta, si ca rata de succes a acelui copil in ceeace priveste studiile muzicale este sensibil mai mare.
Adica, in functie de cat de lucrat este auzul muzical al unui copil EU [statul roman in acest caz] decid sa investesc mai departe. Daca acel copil canta corect inseamna ca fie are parinti care asculta multa muzica, fie merg la concerte impreuna cu copilul, poate chiar canta la un instrument, sau ca exista o persoana care ii sustine interesul pt. muzica, cultivandu-l, persoana care o va face probabil in continuare.
Pe de alta parte, un copil care nu are auzul muzical lucrat e foarte posibil sa provina dintr-o familie unde muzica este considerata doar un „dar” pe care daca copilul nu il are, atunci fatalmente nu se poate face nimic, deci daca copilul nu are talent sau dorinta de a studia la un moment dat, e mai bine sa intrerupa, considerand „experimentul” cu scoala de muzica un esec.
Si daca tot am stabilit ca auzul muzical este probabil singurul important din categoria intrebarilor care ii framanta pe parintii copiilor care bat la portile scolii… inca un „myth buster”: se poate face pian chiar daca copilul este absolut afon de la natura.
Exista chiar copii hipoacuzici care canta la pian! si indraznesc sa spun [dintr-o experienta proprie fascinanta], ca pot canta mai bine decat copilul perfect normal si „inzestrat” muzicaliceste care a inceput studiul pianului in acelasi timp. Raspunsul la acest aparent paradox este simplu: pianul are deja sunetele „puse la locul lor”, la frecventa corecta (prin acordaj), tot ce trebuie sa faci este sa apesi clapele indicate in partitura. Majoritatea celorlalte instrumente necesita implicarea auzului pentru a determina spre exemplu la vioara daca pozitia degetului pe coarda [mai sus sau mai jos] produce sunetul inscris in partitura sau nu.
