Radio Simplu

Amintiri de la țară. Pomenirea. Să râdeți măi, să râdeti…

GALERIE FOTO (3)

Ați văzut sau întâlnit oameni frumoși la suflet?
Acei oameni care sunt mereu cu zâmbetul pe buze, te ajută oricând, oricum, dau sfaturi bune și sunt mereu optimiști?
Așa era și moș Petrache, Dumnezău să-L aibă în dreapta lui!
-Măi, io când o sî mor, sa nu plângeți, să râdeti, sî spuneți glume, să-mi daț’ si mie câte un păhărel, cî altfel o sa ma supărați măi, tari nu vreu sî șiu supărat și dincolo!
Trecuse nouă luni de la moartea lui, baba Ilinca se pregătea să-i pună pomană, plus, urma și pomenirea mortilor la o săptămână după Paști.
Țața Mărioara și bunica Georgeta(Jiorjeta la noi), erau prietenele babei de-o viața di om.
Multă muncă era la prepararea bucatelor pentru lumea care urma sa vina la pomană!
Sarmale, friptură, un borș cu leuștean rupt direct din grădină, făcut de bunica, cel mai apreciat de mos Petrache, cozonac, și nelipsita colivă. Eu, ca un împielițat ce eram, îmi plăcea sa fur bomboanele de la coliva, făcută de mama Maghița,specialista în ornat torturi și prăjituri.
-Mie să-mi faceți tort, coliva aia s-o daț’ la copchii di pomanî, spunea moșul.
Tanti Agașina făcea sarmalele, mari, mâncai douî, trei, și gata, te saturai, punea și slănină afumată în ele, le lasa în cuptior sa fiarbă ușor, vreo 4,5 ore în oale de lut groase făcute de bunicul meu. Când le scotea și dădea capacul deoparte, miroseau de la doi km, văleeeu, venea tot satul la pomană!
Îmi plăcea sa stau sa ascult poveștile lor în bucătăria mare de afară, din tinerețile lor, cu amintiri dragi, cu râsete și plansete totodată!
-Eu l-am cunoscut pi saracu’ Petrachi la cules di popușoi,puse-se ochii pi mini mai demult, se prefăcea cî ne ajuta la cărat în căruță, numai, numai sa mai capete câte un pupic.
-Eu cred, babî Ilincî, cî ți-o arătat și altfel di știuleți, am auzât io cum vorbea lumea,moș Petrachi era tare în știuleți, spunea țața Mărioara.
-Hai, poate ti stuchi direct în ochi amu, oari di ce spui asta, ai văzut chiar tu? am auzit eu cî umbla el pi la Rusanda lu’ Demostene, ați văzut panarama naibii cum îl bocea la înmormantare stand numai în dreptul prohapului lui?spunea baba Ilinca.
-Hai bre cî exagerezi, asa s-o nimerit ea acolo, te-ai pus amu geloasî pi Rusanda?
adevărat iesti, moș Petrachi o fo tari frumos când era tânăr, spunea țața Mărioara.
Cât era ziulica de mare, povesteau și încălzite zdravăn de rachiul di zmeura, uitau pe moment de ce sunt acolo.
Când se apuca tanti Agașina sa cânte o doina, sau di dor și jale, se ridica parul maciucî pi cap!
-Zî bre și una di voie bună, atâta jale, m-am saturat di ea,lasî cî și lu’ moș Petrachi i-ar plășe!
Trecea lumea pi uliță mirata, unii făceau câte o cruce mare, uluiți, ce le puteau auzi urechile din bucătăria de vară de la baba Ilinca!
Când venea părintele Dumitru sa sfințească bucatele de la pomană, îi plăcea și lui un rachiu de zmeura, numai ca el, punea un păhărel și în borș(ciorbă), nu știu de ce Doamne iartă-mă și ce gust avea borsul ala amestecat cu țuică?!!


-Părinti, da cum puteți sî stricați bunătati de rachiu, sa-l puneți în borș, nici nu știți cât di mult am muncit sa fac borsul ista asa di bun!
-Hai ca ti-o luat gura pe di-nainte, ai vrut sî spui cî strică borsul, nu rachiul, zicea un sătean, aproape să se înece râzând cu bucata de carne în gură. Toată suflarea satului pleca cu zâmbetul pe buze de la pomană, dar cu lacrimi în ochi odată ajunși la poarta.
Eu, stăteam și mă uitam la ei ca la teatru, lumea satului fiind pentru mine, un spectacol în aer liber.
La pomenirea mortilor, toți oamenii aduceau în papornitele lor, oua roșii, cozonaci și câte și mai câte mâncăruri sa le dea de pomanî la cimitir.
Nu lipseau, bineînțeles, vinul,țuica,berea.
Fiecare sat are câte un nebun, la noi era unul, îi chema Constandachi.
-Lumee, mă lumee măă, mă oameni buni, Ioanee, Ghiorghee, Petrica, Costică, haideți mă, veniti și voi, c-au înflorit liliecii, au înflorit narcisele, ieșiți mă să le vedeti. Haideti măă, o vinit cutare și cutare cu un vin bun,iesiti la un păhărel, sa mai stam de vorba, sa mai trăim și noi un pic, spunea Constandachi celor din morminte. Nu era om sa nu verse o lacrima când striga nebunul satului prin cimitir, asa mai capăta și el câte ceva de pomană.
Tocmai când spunea popa Dumitru Tatăl Nostru, nu mititică ne-a fost mirarea, sî-l auzim pi nebun:
-Măi moș Petrachi măă, hai c-o vinit Rusanda la dumitali la mormânt măă! Șî ci mult îți mai pupă crucea mă,ieși moșule s-o vez’ și pe ea olecuțicî !S-a oprit si popa din Tatăl Nostru,bufnindu-ne pe toți râsul, uitându-ne la baba Ilinca, mai mult neagră decât albă de supărare.
-Sî chiorâsc io pânî mâini di dimineațî, dacî n-o păruiesc pi Rusanda, acolo pi mormantul lu’ Petrachi al meu, trazni-o-ar Dumnezău sî o trazneascî di curvî.
A fost oprita de doi bărbați cu greu, sa nu ajiungă la biata Rusandî, care îl bocea cu foc la mormânt pe moș Petrachi.


Pâna seara târziu stăteau la povesti sătenii în cimitir, amintindu-și fiecare de câte cineva, cinstindu-se cu licori și plecând pe trei cărări la casele lor.
„Sa râdeți măi, să râdeți”..