Radio Simplu

De la PISA la Jina și înapoi. Reportaj în Mărginimea Sibiului despre cum copiii sunt captivi între tradiția de a crește oi și teama de a pleca de acasă

GALERIE FOTO (3)

Indignarea națională după ce testele PISA a arătat nivelul critic al abilităților dobândite la școală de către copiii români conține și o doză de ipocrizie. Aruncăm totul pe politicieni, pe Ministerul Educației și pe profesori, dar vorbim puțin despre rolul pe care societatea conservatoare și patriarhală românească îl joacă în menținerea unor oameni la marginea societății.

În Jina, o comună idilică din Mărginimea Sibiului, tinerii trăiesc între două lumi: posibilitatea de a pleca de acasă pentru a-și continua studiile și continuarea tradiției generațiilor dinaintea lor, care s-au dedicat crescutului de animale, o meserie care începe să fie din ce în ce mai puțin valoroasă și atractivă. Nicoleta și Nicolae sunt frați gemeni, mezinii familiei Toader, au aproape 19 ani și sunt singurii din cei 4 copii care au rămas alături de părinții lor, la animale. Decizia lor este un amestec de datorie și dependență emoțională, înnodate în plasa de farmec a vieții de la țară. “Siliți stau”, recunoaște tatăl lor. Povestea sinceră a acestei familii, spusă fără inculpări chiar de către ei, membri a două generații unite de iubire și despărțite de dorințe, adaugă un unghi neașteptat discuției despre rezultatele dezastruoase de la testele PISA.

260 de oi sunt în grija celor doi tineri de 18 ani Localnicii spun că Jina, o comună cu vreo 4.000 de suflete, din Mărginimea Sibiului, poartă numele unei fete frumoase, care a trăit aici și arăta ca o zână. Oamenii vor ca frumusețea traiului liniștit să fie ceva definitoriu în viața lor, așa că de la zână au ajuns să-și numească locul Jina. Îți spun cu mândrie că ei sunt cei de pe culmea Mărginimii Sibiului, vatra satului fiind plasată la 900 de metri altitudine, iar unele dintre pășunile oamenilor ajung și la 2.000 de metri.

În Jina, kilometrii se măsoară în orele în care îi parcurgi și lumea nu se sfiește să meargă în vizită la vecini.

Duminica, o dată pe lună, toată lumea care vrea se strânge în centru și primarul citește din ceea ce localnicii numesc „cartea de porunci”: am găsit o oaie, a cui e? s-au pierdut bani s-au pierdut chei de la casă vreau să vând o casă, o vacă sau 100 de oi

Aici trăiește și familia Toader. Nicușor, 53 de ani, și Ileana, 50 de ani, și-au petrecut împreună mai bine de jumătate din viață și au trăit din crescutul animalelor. Cei doi au patru copii. “Aveam doi băieți, am mai vrut o fată și ne-a dat Dumnezeu gemeni”, își amintește femeia, care din când în când își leagă mai bine baticul pe cap.

Drumurile unei familii Cel mai mare dintre băieți a plecat în Spania acum 11 ani.

“S-a dus, ne-a lăsat, ăștia erau mici, îi duceam în brațe când făceam fânul, el a plecat, nu a vrut să mai stea. Am plâns când a plecat, ce să fac”, își amintește tatăl, un bărbat cu mustață, care vorbește apăsat și repede, cu măsura eficienței gospodarului silit să termine lucrurile la timp. Celălalt fiu s-a căsătorit acum un an. Părinții i-au dat cadou 100 de oi și au sperat că o să rămână lângă ei. Pregătiseră în spatele casei un spațiu pentru două locuințe, unde și-ar dori să locuiască măcar doi dintre cei patru copii ai lor. Băiatul a vândut însă oile și s-a mutat din Jina.

“Poate ar fi vrut să ne lase să continuăm școala, dar cine să stea să-i ajute?”, se întreabă Nicoleta cum s-ar fi descurcat părinții lor fără ei. “Am zis, hai să stăm să-i ajutăm, să fim toți și asta e. Am rămas, îi ajutăm, facem ce putem”, rezumă fata realitatea deciziei pe care au împărțit-o la patru, cu sacrificiul însă la ei doi.

Am zis, hai să stăm să-i ajutăm, să fim toți și asta e. Am rămas, îi ajutăm, facem ce putem”, rezumă fata realitatea deciziei pe care au împărțit-o la patru, cu sacrificiul însă la ei doi.

Și mai e ceva. Nici familia, dar nici experiențele colegilor nu o fac pe Nicoleta să vrea să ia școala în serios. Cei doi au colegi care au continuat cu liceul, dar nu au nici un exemplu de om care a făcut ceva mai mult după asta, o facultate sau un alt fel de curs. Aici, în lumea bucolică, să te rupi poate părea trădare și inutilitate.

Școala începea cu coborâtul oilor “Generația noastră, cam toți sunt plecați din sat, ori în străinătate, ori la muncă la animale prin alte părți ale țării”, spune Nicoleta și înșiră pe degetele de la o mână prietenii de vârsta ei pe care îi mai are aproape. În copilărie, pentru cei doi, munca la animale s-a confundat cu joaca. La 5 ani mergeau la oi și le dădeau în strungă (unde scoți oile pe rând, pentru muls), apoi, când aveau 7 ani, au început să le și mulgă. Se trezeau la 4 dimineața și ziua le trecea la colibă – așa se numește stâna în zona lor. La 7 ani și jumătate, părinții i-au înscris la școală. “Erau ca măgarii între oi, erau cei mai mari din clasă”, glumește mama. Dar cei doi nu coborau de la colibă până nu terminau treaba.

“Începea școala și noi mai stăteam o săptămână, două la oi, după aia veneam la școală”, spune Nicoleta. După ce pregăteau animalele, cei doi își ajutau părinții să strângă prunele, să nu vină ursul să le mănânce. Dar ursul venea oricum. Amintiri cu ursoaica și puii Într-o zi, pe când Nicolae avea 12 ani, era cu oile pe câmp și a adormit. Când s-a trezit, jumătate dintre oi lipseau, a plecat să le caute, dar în loc să găsească oile, s-a întâlnit cu o ursoaică având doi pui. Și-a împins picioarele în pământ să nu se clintească din loc și a zbierat cât l-au ținut plămânii. Ursoaica s-a înfipt și ea în pământ și s-a ridicat în două labe în fața lui, apoi s-a dus după puii care se speriaseră de strigătul lui. Într-un final, băiatul a găsit și oile și totul a rămas o poveste pe care o spune acum cu zâmbetul pe buze. Spaima de urs e una dintre fricile mărunte cu care se trăiește aici. Urșii și lupii atacă oile în fiecare an. “Când vin, bate un pic inima în tine mai tare, dar ce să faci?”, se întreabă Nicoleta. Ursoaica ar fi fost în stare de orice, nimic nu e mărunt în fricile lor. Tata intervine: “Eh, frică. Când vin, urlii la ei, așa le dai putere și câinilor. Strigi la câine – Ține ursu! Țoni, mă, nu-l lăsa!”. Munca la animale – o altfel de lecție Munca la oi e grea în orice anotimp, povestesc cei doi frați. Vara trebuie să le faci fân, să ai cu ce să le întreții iarna și să le mulgi. Iarna, din februarie, când încep să fete, trebuie să ai grijă să nu moară mieii, să nu înghețe de frig, să fii acolo când se nasc, să îl pui să sugă, până când se descurcă singuri.

Loading...