Aveți 4 lei să îmi iau o cafea? mi-a zis, în timp ce treceam unul pe lângă altul. El și-a continuat drumul, la fel și eu.
M-am întors spre el. Era un om al străzii, cu o vestă albastră și un cărucior zornăitor.
M-am gândit să mă opresc.
Dar mă grăbeam un pic, mi-am zis. Și, la urma urmei, 4 lei pentru o cafea? Sigur sunt și cafele de 2 lei. Dar mi-am promis că, dacă cineva îmi cere ceva, voi da ceva. Nu neapărat exact ce cere… Poate aș putea să îi ofer, să zicem, 2 lei.
Între timp m-am îndepărtat, fără să îl mai văd. Nu știu pe unde o fi ocolit. Așa că mi-am văzut de drum, cu gândul la treburile mele.
Pe drumul înapoi, l-am văzut din nou, așezat pe o bancă. Dintr-una din sacoșele lui răzbăteau niște manele.
Am decis să îi fac o cafea. Acasă, am pus cafeaua la fiert și am pregătit și un sandwich, pentru cazul în care i-ar fi foame. Dar m-am întrebat: în ce să pun cafeaua, că nu am pahare de unică folosință?
Mi-am amintit că aveam două căni de sticlă fără capac. Una dintre ele ar fi fost potrivită. Nu e perfect, dar va fi bine, mi-am zis.
Am terminat cafeaua, am făcut sandwich-ul și am ieșit grăbită din casă, sperând să-l găsesc încă acolo.
„Parcă voiați o cafea, nu?” am întrebat, privindu-l cu o oarecare jenă.
El strângea o țigară între degete lungi și murdare, lângă el zăngănea căruțul și sacoșele pline cu lucruri. Manelele încă sunau dintr-o sacoșă.
„Ce viață, am gândit. Tot ce primește probabil cheltuiește pe țigări și băutură… Și eu i-am făcut cafea și sandwich. Poate ar fi meritat altcineva mai mult…”
M-am oprit din judecat. Cine sunt eu să decid cine merită și cine nu? El știe mai bine.
„Da!” mi-a răspuns el.
I-am întins cafeaua și sandwich-ul. „Aveți grijă, e fierbinte,” i-am spus, dându-i paharul.
„Dar unde-i capacul?”
Pe bune?! „Nu mai am capacele. Am două asemenea recipiente și le-am pierdut capacele,” am explicat.
„Lasă, o să-i fac eu un capac!” a răspuns, privindu-mă pieziș.
Foarte bine!
În timp ce mă îndepărtam, mi-a strigat mulțumiri.
„Doamne ajută! Așa să fie,” am zis. „Ție ți-am dat, Doamne…”
Acum câteva luni, am testat sinceritatea unui om care cerea bani. Concluzia a fost că mințea. Poate am avut dreptate, poate nu. Dar nu m-am simțit bine după aceea.
Dar chiar sărăceam dacă îi dădeam un leu? Și dacă aș da un leu la fiecare cerșetor? M-am gândit atunci. Cât aș cheltui într-o lună? Am decis să fac un experiment, oferind câte ceva tuturor cerșetorilor timp de două luni. În total, am dat cam 30 de lei. O avere, nu-i așa?
Unii spun că astfel încurajăm cerșetoria. Poate că da, poate că nu. Unii cerșetori ar putea chiar să aibă mai mulți bani decât noi. Și ce dacă? Și dacă în fiecare se ascunde Hristos? Sau poate doar în unul…
„Să fim buni, că oricum dăm din surplus. Sacrificiul nu este prea mare. Nu din frică, ci din dragoste.”
Post binecuvântat!
